Un italian a descoperit o nouă metodă de a aduce zâmbetul pe buzele celor aflaţi în suferinţă şi care şi-au pierdut bucuria de a trăi: câteva clipe petrecute în compania delfinilor.
Cât costă oare zâmbetul unui copil cu handicap? Sau cel al unei doamne deprimate din cauza singurătăţii? Preţul e acelaşi: două canistre de benzină. Pentru Raffaele Aiello, de 42 de ani, căpitan de cursă lungă, specializat în meteorologie şi oceanografie, nu există nici o diferenţă atunci când vine vorba de a trata durerile sufleteşti. De ani buni, el foloseşte golful din Salerno ca pe o rezervaţie de fericire pentru oricine are nevoie. Pentru el nu cere nimic. Este suficient să alimenteze cu combustibil ciudata maşinărie pe care o deţine, iar aventura, care poate reda unui copil fără picioare bucuria de a a trăi, poate începe. Departe de vapoare şi de agitata lume de pe ţărm, Raffaele îşi conduce „clienţii“ să mângâie delfinii, să salute broaştele ţestoase, să urmărească meduzele sau, pur şi simplu, să „asculte“ liniştea. Totul a început în urmă cu şase ani, în noiembrie. Raffaele urmărea de câteva zile un pui de delfin, încercând să îl deosebească din mulţimea de delfini prezenţi în acea zonă. Puiul respectiv era mereu lipit de mama sa, nesigur ca orice „copil“, însă şi curios în acelaşi timp. Italianul continua să îl caute, aflat la bordul unei ambarcaţiuni ciudate, un fel de barcă zburătoare, cu aripi de deltaplan. Raffaele era la comandă, iar alături de el stătea un fotograf. Trebuia să realizeze un reportaj fotografic în golful Salerno. Când fotograful a observat puiul de delfin, nu a mai avut nici un dubiu: „Hai să ne oprim“, a spus el. Italianul a oprit motorul şi a început să „planeze“ ca un pescăruş pe curenţii de aer, după care s-a oprit uşor pe apă, pentru a nu speria delfinii albi, din specia stenella, cei mai jucăuşi dintre cetacee. Aceştia au rămas indiferenţi faţă de barca atât de ciudată care se apropia de ei. Mai mult chiar, femelele, responsabile de la natură cu controlul teritorial, s-au apropiat. Iar puiul căutat a sărit din spatele mamei sale şi s-a apropiat de barca gonflabilă. Confundând-o probabil cu un partener de joacă, a început să o mângâie, bucurându-se că este moale şi la fel de udă ca boticul său. Raffaele a rămas liniştit, în timp ce fotograful a exploatat la maximum momentul, făcând sute de fotografii. Având în vedere că puiul de delfin era atât de aproape, Raffaele nu a stat pe gânduri şi a întins mâna spre el. Fericit, delfinul i-a întors mângâierea.
Prietena Peggy
De atunci au trecut şase ani, iar puiul de delfin a crescut. Raffaele i-a pus chiar şi un nume, Peggy. „De atunci, de câte ori sunt în zonă, este prima care vine să mă salute, însă mereu după ce face o tură pe la mătuşile sale, femelele din grup, ca şi cum le-ar cere permisiunea. După ce primeşte acceptul, pune aripioarele pe barcă şi se lasă mângâiată. Când vine momentul să plece, pornesc motorul, mai rămân câteva secunde, apoi accelerez încet şi fac încă o tură cu barca în semn de mulţumire“. Potrivit estimărilor lui Raffaele, în zonă există în jur de 60 de exemplare de defini, dar şi rechini, meduze de culori ciudate şi broaşte ţestoase, pe scurt un adevărat acvariu natural. Şi pentru că orice acvariu care se respectă are vizitatori, bărbatul a avut o idee: să transporte persoane cu handicap la bordul bărcii sale zburătoare pentru o şedinţă de psihoterapie inedită, între cer şi mare. El a început să îşi oprească „pacienţii“ pe stradă, atunci când îi întâlneşte, adresându-le următoarea întrebare: „Scuze, aveţi chef să zburaţi?“. În acest fel, a convins deja zeci de oameni, tineri fără mâini şi fără picioare sau copii cu autism. În scurt timp, iniţiativa sa a devenit celebră, iar acum este contactat de asociaţii care doresc să beneficieze de serviciile sale. „Clienţii“ săi nu mai sunt doar oamenii cu handicap. Raffaele îşi oferă serviciile oricărei persoane care simte nevoia să petreacă un pic de timp departe de lume.
