Astăzi aduc în faţa Domniilor voastre un invitat-surpriză, care va pune degetul pe rănile învăţământului românesc. Dar mai întâi câteva comparaţii care vorbesc de la sine. Dintre toate ţările membre UE, în România se cheltuiesc cei mai puţini bani pentru educaţie. Cu toate acestea, numărul tinerilor români care obţin o diplomă de bacalaureat este mai mare decât în Germania, Portugalia sau Olanda. Deşi suntem printre ţările cu cei mai mulţi studenţi, deţinem ultimul loc în ceea ce priveşte numărul de invenţii brevetate la nivel european.
Deunăzi am citit scrisoarea unui fost profesor al Universităţii din Bucureşti. Iată ce spune: „Universitatea în care mi-am făcut primele studii superioare era, ţinând seama de împrejurările în care funcţiona, o universitate destul de bună. Cum se face atunci că această universitate nu producea nici un savant şi nu contribuia la mişcarea intelectuală a ţării? Vina era a orientării generale a cursurilor, foarte generale, care urmăreau să ne dea numai cunoştinţa faptelor fără a ni se spune niciodată în ce fel se ajunge la stabilirea acestor fapte. Cea mai mare parte a studenţilor nu citeau decât notele luate la cursuri. Îşi treceau examenele fără a şti mai mult decât acele însemnări şi lecturile lor nu vor fi fost mai bogate după ce-şi trecuseră licenţa şi căpătaseră o catedră în învăţământul secundar. Citeau manualul românesc care era recomandat elevilor lor, câteodată, dar nu totdeauna, şi un manual străin, pentru a-şi da un aer mai savant. Ajungem acum la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde sunt profesor. Am găsit aici o situaţie care ar fi descurajat chiar cea mai puternică bunăvoinţă. Între bătrânii profesori continua o veche rivalitate pentru influenţă, iar între studenţi, numeroşii studenţi în căutare de diplome sau flămânzi de notorietate, erau partide foarte precis fixate. Aproape fiecare profesor avea grupul său, gata să-l slujească, în schimbul protecţiei obligatorii la examene până la obţinerea unei catedre. Inutil să spun că se învăţa prea puţin într-o universitate unde domneau asemenea moravuri. Să înveţi, să urmezi cursurile, să citeşti, la ce bun? Erau doar atâtea mij-loace de a birui fără aceasta, de a se înălţa foarte sus fără nici o osteneală. Corpul profesoral cel mai bine plasat, cel din Bucureşti, era în mare parte compus datorită unui mecanism foarte simplu şi foarte imoral: «Serveşte-mă şi am să te servesc». Mai exista teza de licenţă şi ea trebuia publicată. În majoritatea cazurilor, aceste teze erau un plagiat sau un certificat naiv de imbecilitate“.*
Rândurile de mai sus aparţin profesorului Iorga. Da, faimosul Nicolae Iorga, care le publica în anul 1899 într-un ziar bucureştean. Uimitor cât de actuală este astăzi radiografia tânărului, pe atunci, cadru universitar. De altfel, împreună cu alţi câţiva tineri profesori, el încerca să aducă un nou suflu în universităţile româneşti. Iată cum încheie: „Şi duşmanii noştri? Ei nu se vor alătura niciodată acestui curent care aduce cu sine discreditarea întregii lor activităţi. Ei vor rămâne duşmanii noştri până la capăt. Şi când vor fi părăsit instituţia lor, pentru a gusta plăcerile unei inofensive vieţi de pensionari, o fază nefastă din istoria universităţilor noastre se va fi încheiat“. Se pare însă că, de mai bine de un secol, duşmanii domnului Iorga nu au ieşit încă la pensie, iar principiul după care se călăuzesc mai-marii învăţământului românesc rămâne: „mulţi, dar proşti“.
* „Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot“ (Humanitas, 2008)
