„Auzi, ma, stii ce ma gindi io? Avem de toate in comuna, si bune, si rele, da’ numa’ un om cunoscut, de care sa fi auzit toata lumea, da din ala vestit, care sa apara la televizor, nu avem. Ca peste tot ba e un mester, ba s-a nascut nu-s’ ce poet, ba e un cintaret…! Ete ca noi n-avem de nici unele!“. Interlocutorul batrinului se scarpina in cap, vadit incurcat, isi plimba apoi privirea masurind fiecare poarta in parte, ca si cind ar fi incercat sa dibuiasca de dincolo de ele vreun geniu care sa-l scoata din incurcatura. Si tocmai cind se pregatea sa-i dea dreptate batrinului, fata i se lumina deodata si exclama fericit: „Auzi, nea’ Marine, da’ ce spui matale de alde Neicu? Nu de el, ma, si nici de nevasta-sa, ca ei in afara de saracie nu stiu sa fi avut vreun talent la viata lor! Da’ nu poti sa zici ca zgitiile alea de fete nu stiu sa-i zica bine din gura! Le-ai auzit, ma, cum cinta, alemindoua, de pot sa faca singure un spectacol din ala de la caminul cultural! O frumusete, nu alta!“
Mariana si Aurelia sint mindria parintilor lor si singura avere din casa sotilor Neicu. Nu e om din Calarasi care sa nu o fi auzit macar o data pe Mariana cintind „Ce mai fata cu ilic“ in spectacolele organizate cu diferite ocazii de scoala si de primarie la caminul cultural. Toata lumea este de acord ca amindoua fetele sint talentate si ca, daca cineva s-ar ocupa de ele, n-ar fi de mirare sa ajunga destul de departe. Cei care stiu insa saracia lucie in care traiesc cele doua copile si parintii lor se indoiesc de faptul ca visul Marianei si al Aureliei de a face cariera in muzica populara romaneasca o sa se adevereasca.
Una are noua ani, cealalta-12. Au invatat singure sa cinte si s-au incurajat una pe alta. „La noi in familie nu a cintat nimeni, din cite ma stiu eu. Nici eu, nici barbatu-meu nu avem voce. Ne-am trezit cu ele cintind pe batatura de cind erau cit ghinda. Mai intii cea mare, apoi cea mica si pina la urma au ajuns in corul de la scoala. A mica asculta la radio melodiile populare cu caietul si pixul in mina. Isi noteaza versurile. Asa le-a fost lor drag sa cinte“, povesteste mindra Lelia, mama fetelor.
„Nu prea mi-a intrat la socoteala sa le pastrez diplomele“
Indiferent cit ar fi de talentate, soarta fetitelor este deja scrisa. Parintii nu dau prea multa importanta aplecarii spre muzica a celor doi copii. Ii apasa prea mult grija zilei de miine si parca mai important li se pare sa fie cuminti, sa invete carte si sa fie cit mai muncitoare. „Au luat multe premii si diplome, chiar si la spectacole din Craiova, dar nu mai stiu unde sint. Nu prea mi-a intrat mie la socoteala sa le pastrez“, spune mama lor. „E greu cu saracia. Muncim cu ziua pe la unu, pe la altu’, dar tot nu ne ajungem cu banii. Ne-au taiat si ajutorul de la primarie, ca cica am avea animale! Pai ce sa faci cu citeva oi, cu doi copii pe care trebuie sa-i imbraci, sa-i saturi si fara nici un salariu in casa?“.
Mariana si Aurelia Neicu se vor numara, probabil, printre multii copii talentati pe care saracia ii condamna la anonimat si la visuri desarte.
