Obsedanta tranzitie

Cu ani in urma, o expresie lansata de Marin Preda era frecvent folosita pentru a numi prima perioada a regimului comunist, cea cuprinsa intre descoperirea ca Occidentul n-avea intentia sa deranjeze ocupatia sovietica si semnele de relaxare poststalinista intervenite in 1964. Nimeni nu se impiedica de faptul ca „obsedantul deceniu“ depasise, in realitate, limitele unui deceniu de istorie. Formula a facut cariera.

Schimband, fireste, ceea ce e de schimbat, am putea vorbi despre perioada de pana acum a post-comunismului ca despre un nou „obsedant deceniu“, mai ales ca numarul anilor ar fi cam acelasi: 13. Dar, pentru a nu forta aritmetica, sa raman la „obsedanta tranzitie“. Si ea o forma de istorie bolnava.

Evident, n-am putea pune, in intregime, aceasta „obsedanta tranzitie“ sub un semn negativ. Ea a cunoscut si momente romantice sau stari de gratie, ca in primele saptamani de libertate, naivitati care ne-au facut sa credem ca toate iluziile erau posibile; a inclus si harmalaia comica de la CPUN si traumele mineriadelor; a cuprins si Dumineca Orbului, cand FSN a zdrobit la urne partidele istorice, dar si noiembrie ’96, cand am crezut in „schimbare“, fara sa ne imaginam ce va urma; am trait in ea si activismul civic si apatia, si isteria si resemnarea.

„Obsedantul deceniu“ a insemnat, inainte de toate, teroare. Generatia mea stie cum aratau noptile in care dubele Securitatii umblau prin oras, sa aresteze „dusmani ai poporului“. De aceea, eu nu pot decat sa tresar auzind, azi, voci care, mai cu fereala, mai deschis, sustin ca numai o dictatura ne-ar putea scoate din impasul creat de haosul tranzitiei. Dar cum a fost posibil, oare, ca libertatea sa-si piarda prestigiul de-acum treisprezece ani? Probabil, aici e principala problema a obsedantei noastre tranzitii. Ea ne-a demonstrat ca libertatea, singura, nu e de ajuns. Rau gestionata, rau administrata, ea sfarseste prin a arata urat, folosind mai degraba escrocilor, hotilor, derbedeilor sau criminalilor decat celor care au dorit libertatea pentru a trai in demnitate. Din pacate, „echipajele“ care au condus „corabia“ in acesti treisprezece ani au fost fie incompetente, incapabile sa vada pe busole incotro e „Nordul“, fie pornite doar pe capatuiala. Rezultatul? Au facut din tranzitie o perioada a crizelor. In cateva randuri, ne-am aflat la un pas de infarct economic. Crizei morale, in care au fermentat toate reziduurile comunismului, i s-a adaugat o criza a institutiilor. In plus, sondajele arata o criza de incredere a romanilor, in partide, in ofertele politice si, de la o vreme, chiar in politica. Pe la inceputurile tranzitiei, „apolitic“ era o vorba de ocara. Demonstratiile absorbeau enorme energii si le restituiau sub forme contagioase si, uneori, puerile: traiam, pe atunci, cu iluzia ca politica se poate face si in strada.

Ce-i drept, tranzitia a schimbat multe. Frica politica a devenit o amintire. Cei foarte tineri nu si-o pot reprezenta decat aproximativ din ceea ce aud. Spre deosebire de „obsedantul deceniu“, cand adevarul a trebuit sa se ascunda, ca primii crestini, in catacombe, tranzitia s-a caracterizat, multi ani, prin oralitate excesiva, prin vacarm. Am scapat si de camasa de forta a ideologiei. Azi, singura frica sociala e cea economica. Dar cum sa evit impresia ca daca, prin ani mai vechi, tranzitia semana cu un rau agitat, tulbure, acum ea seamana cu o balta? Societatea romaneasca imi pare atat de obosita incat nu mai are energie nici sa-si exprime nemultumirile. Suporta cresterile de preturi, frigul din case, scandalurile, coruptia, cu aerul ca fiecare incearca sa supravietuiasca asa cum poate.

Explicatii exista. Deceptiile, asteptarile inselate duc la o uzura nervoasa, la lehamite, la fatalism. Ruptura dintre clasa politica si populatie s-a agravat pe masura ce clasa politica si-a imaginat ca poate umple prapastia dintre ea si realitate prin demagogie electorala. Chiar ideea de „tranzitie“ ne obliga, insa, sa nu ne oprim la „asta e“. Cum sa ne inchipuim o tranzitie care n-ar duce nicaieri?