Grigore Ciungulescu nu mai stă la roată. Pe 2 octombrie 2008, inima unuia dintre marii meşteri pe care i-a dat judeţul Olt culturii şi civilizaţiei populare universale a încetat să mai bată. Cu o zi înainte de marea trecere în veşnicia lutului a lucrat cu râvnă şi „a înflorat“ vase de Oboga, simţind într-un fel chemarea întru eternitate a strămoşilor săi olari. După o viaţă mult încercată, în care cumpenele destinului nu l-au ocolit, Nea Grigore şi-a luat rămas-bun de la roata olarului, de la cornul său drag, de la blazoanele familiei sale formate din truditori ai pământului. A ieşit din atelier pentru a vedea revărsatul zorilor. A ascultat liniştit susurul tainic al Olteţului şi cântecul cocoşilor, apoi mâinile sale au căutat să cuprindă
într-o ultimă îmbrăţişare tot raiul Obogii. A privit cu recunoştinţă cuptorul care i-a încălzit de atâtea ori visele şi palmele, a îngenuncheat în curtea casei şi trupul său s-a frânt pe un covor de frunze arămii.
Grigore Ciungulescu s-a născut pe 25 august 1927, într-o familie de olari, tatăl şi trei dintre unchii săi practicând acest meşteşug milenar.
Continuator al unei tradiţii strălucite de prelucrare artistică a lutului în zona sa de baştină, Grigore Ciungulescu nu s-a oprit la ceea ce s-a făcut până la el, realitate dovedită prin stăpânirea unei tehnici desăvârşite a execuţiei, prin originalitatea incontestabilă a creaţiilor sale, ajungând să imprime obiectelor pe care le-a creat o pecete proprie, un stil personal de exprimare artistică: „Piciorul lucrează şi învârteşte, cornul trebuie să fie aşezat pe căluş şi se face desenul tot învârtind roata. Eu am învăţat de nevoie. Se face desenul şi cu pensula, când e uscat obiectul. N-am folosit niciodată schiţa, am lucrat numai la ochi. Dacă se întâmplă să-mi cadă o picătură unde nu vreau trebuie să găsesc repede un model în cap, că nu poţi să ştergi, că se mânzăleşte“, se destăinuia artistul. Şi-a axat activitatea pe o continuă căutare, studiind şi încercând să descifreze tainele ceramicii de Oboga, urmărind în demersul său creator esenţa şi nepervertirea tradiţiei. În acelaşi timp însă, Grigore Ciungulescu a căutat să îmbine armonios, în neasemuite forme de exprimare, culoarea şi motivul ornamental, în strădania de a lăsa urmaşilor marca Ciungulescu. Mulţi ani la rând, Grigore Ciungulescu a practicat meşteşugul olăritului lucrând categoriile tradiţionale de vase în tehnica specifică centrului ceramic Oboga. Treptat, el şi-a îndreptat atenţia mai ales către realizarea de piese ceramice cu un pronunţat caracter decorativ.
Creaţia lui Grigore Ciungulescu s-a bucurat întotdeauna de o firească preţuire, multe dintre capodoperele sale fiind tezaurizate în importante colecţii muzeale, cum ar fi cele de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ şi Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în Complexul Naţional Muzeal „Astra“ din Sibiu, Muzeul Olteniei din Craiova şi, nu în ultimul rând, la Muzeul Judeţean Olt.
Datorită harului nativ cu care a fost înzestrat şi pasiunii cu care a lucrat, lui Grigore Ciungulescu i s-au acordat numeroase diplome, medalii şi premii: premiul II la cea de-a V-a Expoziţie Bienală Republicană de Artă Populară din 1969, Premiul I la Târgul Olarilor de la „Cibinium’ 72“, Medalia de Aur în 1974 la Expoziţia republicană de artă populară Bucureşti, Premiul II la Expoziţia republicană de artă populară, artizanat şi artă decorativă organizată la Bucureşti în 1976, premiul Şcolii Populare de Artă la tradiţionala manifestare „Cocoşul de Hurez“, în 1979, premiul III la ediţia din 1979 a Festivalului naţional „Cântarea României“. Creaţia lui Grigore Ciungulescu a fost distinsă şi cu o menţiune la Expoziţia Internaţională a Meşteşugurilor şi Meseriilor Artistice Populare, organizată în Bulgaria în 1978. În anul 1994 a primit titlul de Membru al Academiei Artelor Tradiţionale din România – Sibiu. Cu acest prilej i-a fost decernat şi premiul Centrului Naţional al Creaţiei Populare, în semn de recunoaştere şi apreciere a întregii sale activităţi artistice. În anul 1997, unul dintre premiile Fundaţiei Culturale „Ethnos“ i-a fost decernat pentru „menţinerea şi transmiterea valorilor tradiţionale ale ceramicii româneşti“. În anul 2002, Preşedinţia României i-a conferit distincţia naţională „Serviciul Credincios“ pentru „crearea cu talent şi dăruire a unor opere artistice, semnificative pentru civilizaţia românească şi universală“. Tot în acelaşi an, Centrul de Creaţie Populară Dolj i-a acordat „Premiul de Autenticitate“, cu ocazia celei de-a XXV-a ediţii a Târgului Meşterilor Populari.
Aşa cum aminteam mai sus, meşterul Grigore Ciungulescu a crescut într-o familie de olari şi a învăţat de la tatăl său arta de a însufleţi lutul. La rândul său, el a transmis secretele meşteşugului fiului lui, Marin Ciungulescu (n. 1958), care lucrează împreună cu soţia sa, Tudoriţa Ciungulescu (n. 1964).
Fire timidă, dar emanând blândeţea şi omenia ţăranului român din toate timpurile, prieten statornic şi devotat al muzeelor, Grigore Ciungulescu a plecat să se odihnească „…din ţara cu dor în cea fără dor, din ţara cu milă în cea fără milă“.
