„Ştefan Iordache este“… Aşa şi-au început colegii de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova poveştile despre marele actor, care a ales să-şi joace rolul mai departe, numai că acum pe altă scenă, mai frumoasă poate, sus în Ceruri, în dreapta Domnului.
Ştefan Iordache, aşa cum l-au cunoscut cei care au avut privilegiul să împartă ani din viaţă cu el, pe scenă sau în sălile Institutului de Teatru de la Bucureşti este simplu Ştefan Iordache. Cuvintele par mult prea simple, lipsite de semnificaţii atunci când vorbeşti de „Cel mai iubit dintre pământeni“.
Încercăm să păstrăm acelaşi timp prezent când vorbim despre Domnia sa, căci el există încă şi va continua să fie alături de noi. Dar să-i lăsăm pe cei care l-au avut aproape să ni-l descrie aşa cum poate nu am avut ocazia să îl vedem, şi să ne întregească imaginea unui mare om, a unui mare actor. „Despre Ştefan Iordache eu vorbesc la timpul prezent, deşi el s-a dus, a urcat la stele. Rămâne totuşi idealul, şi despre un ideal vorbeşti totdeauna la timpul prezent. Este un ideal, un model, este o desăvârşire, o performanţă. Cunoscându-l de atâta vreme, ştiu şi cum a evoluat de la tânărul furios, pentru că în 1963, anul în care terminase el Institutul, apăruse în teatru curentul tinerilor furioşi…
El rămăsese un model. Eu intrasem la acelaşi profesor la care terminase Ştefan Iordache. L-am cunoscut din ce ne spunea profesorul despre fostul său student, prezentându-l ca o excepţie în rândul tinerilor, în sensul că tot ceea ce el concepea sau făcea era la modul desăvârşit. Atât de tânăr şi fără experienţa care se acumulează în ani, era un actor care nu folosea elemente tehnice. El se baza numai pe trăire, pe zbaterile interioare ale personajului. Profesorul ni-l prezenta ca pe un tânăr furios, căruia nu-i plăcea ce se întâmplă în jurul lui şi lucrul acesta îl spunea cu ostentaţie, nu prin vorbe, ci prin comportamentul său. Evita lumea meschină, lumea aglomerată în care puteau să apară perturbaţii de ordin spiritual sau gânduri răufăcătoare. Atunci îl urmăream cu multă patimă şi insistenţă, porneam de la ce spusese profesorul, de la ceea ce vedeam pe chipul său. Făcuse deja primul film, chiar în studenţie, «Străinul», simţea că în destinul său Dumnezeu hărăzise un ideal.
Mai târziu a fost cuceritor în tot ceea ce făcea. Spun că este un ideal, pentru că este desăvârşirea în interpretare şi nici un actor, dar absolut nimeni, până la Ştefan Iordache şi după el nu va reuşi să atingă această perfecţiune. El nu lăsa nici un personaj, chiar dacă ar fi fost dintre cele de mică întindere, până nu făcea din el un briliant, o diademă, să sclipească.
Era un prieten desăvârşit, sărea în ajutorul celor năpăstuiţi, căci el socotea ajutorul drept o datorie naturală a oamenilor. Când vezi pe cineva în primejdie, îl ajuţi fără să te gândeşti că trebuie să te răsplătească sau că trebuie să primeşte ceva înapoi.
Dacă ne-am imagina teatrul ca o catedrală, aş putea spune că Ştefan Iordache este crucea care o desăvârşeşte. Este – cum îi spunea Sorescu în «Paracliserul» acelui vârf de suliţă – moţul din vârful săgeţii, în care nu ajunge fiecine, n-ajung decât oamenii predestinaţi să arăte urmaşilor că pe orice tărâm, ca să atingi perfecţiunea, trebuie să te sacrifici. Să arzi cu atâta putere încât să te istoveşti. Ştefan Iordache, la 67 de ani s-a epuizat, pentru că nu dădea cu firimitura, el dădea cu avalanşa, slobozea totul de fiecare dată, şi când faci lucrul acesta te consumi, te epuizezi, şi pe el acest lucru a reuşit să-l doboare.
Am jucat cu el. Ca partener de scenă era sublim. Comunicarea pe care o făceai din priviri cu el elimina orice gestică. Din încrucişarea aceea fantastică de săgeţi, de «da»-uri şi «nu»-uri, Ştefan Iordache se simţea şi el sus, dar îl aducea şi pe partener la nivelul lui de simţire, făcându-l să creadă că acolo trebuie să se aşeze şi nu pe o treaptă mai de jos. «Titus Andronicus» a fost spectacolul pe care l-am jucat aproape şapte ani împreună, cu care am colindat lumea“, a povestit Ilie Gheorghe.
„Titus Andronicus“ a cucerit lumea
Au şapte ani de spectacole în ţară, în lume, şapte ani în care Ilie Gheorghe l-a avut alături pe marele Ştefan Iordache. Şi ziarele de pe mapamond au scris despre ei, le-au alocat rubrici întregi. Spicuim doar câteva. L’Humanite titra pe 27.07.1995. „Nu putem decât să lăudăm orchestraţia de ansamblu, detaliată, pentru a detaşa din lot doi mari actori, care au deţinut cele mai dificile partituri: Ştefan Iordache (Titus Andronicus) şi Ilie Gheorghe (Aaron). Primul, chiar în limba română, vorbeşte şi amuţeşte în Shakespeare – un limbaj în sine. Al doilea, pe jumătate gol, seamănă cu histrionul zărit în «Satyriconul» lui Fellini. Există în toate acestea un flux vital, o sănătate disperată, o furie a vorbirii, o magie brutală, care apropie bucata totuşi greu de înghiţit“.
„Jocul actoricesc este puternic cu Ştefan Iordache, aducând forţă, demnitate şi nobleţe rolului titular“, menţiona The Age.
Despre acelaşi Titus Andronicus interpretat de Ştefan Iordache, Gazet van Antwerpen scria: „Actorul principal, Ştefan Iordache, dispune de un remarcabil registru vocal. În momentele în care se simte invincibil, crează un impresionant timbru de bas, dar când situaţia îi scapă din mână, vorbeşte cu o voce de copil sau scânceşte ca un nebun“.
Prietenul Fănică
«Titus Andronicus» a însemnat şi pentru Valeriu Dogaru, actorul Naţionalului craiovean, reîntâlnirea cu colegul său de clasă, dar şi prietenul Ştefan, Fănică cum îi plăcea să-i spună, un frate de cruce, căci într-o nebunie a tinereţii şi-au încrucişat sângele. Erau nedespărţiţi, nebuni şi tineri. „Avem multe amintiri comune. Era superstiţios. Nu traversa stradă dacă-i trecea o pisică neagră prin faţă. Dar nici dacă era albă, căci «poate e gravidă şi are un pisic negru în burtă» venea răspunsul său“, povesteşte Valer Dogaru.
Şi amintirile din timpul Institutului sunt încă vii: „Aveam examen la socialism. Profesorul era un încuiat, iar noi nu ne încărcam mintea cu aşa ceva. A venit însă ziua examenului. Eu şi Fănică am trecut pe acolo să vedem cum stau lucrurile. La un moment dat, profesorul a plecat din clasă, iar la insistenţele colegilor am intrat şi am susţinut examenul cu Radu Beligan. Nu a durat mai mult de trei minute, dar l-am luat. N-am să uit replica lui Fănică la îndemnul unui coleg. Acela ne-a zis: «Hai, încercaţi, că nu se ştie de unde sare iepurele», iar el a răspuns: «N-are de unde sără, căci cuibul nostru e gol». E un prieten şi un actor adevărat. Am jucat împreună toate producţiile de la Casandra. Nu am făcut teatru pentru bani, ci pentru noi. Fănică era fericit dacă făcea cel puţin doi oameni din sală să râdă sau să plângă, însemna că n-a jucat degeaba. Şi reuşea de fiecare dată. Este, Fănică?!“, a conchis cu vocea joasă Valer Dogaru.
