Ultima zi a Festivalului Internaţional Shakespeare, desfăşurat la Craiova, s-a încheiat cu încă o dovadă a talentului celor mai mari regizori ai marilor teatre ale Europei şi ale lumii. A venit rândul lui Robert Wilson şi a sa producţie – „Femeia mării“, de Ibsen, în interpretarea actorilor Companiei „Change Performing Arts“ din Milano. Celebrul director de scenă american, o complexă şi completă personalitate a teatrului mondial contemporan, regizor, scenograf, coregraf, designer de lumini, actor, autor, a montat în bogata sa carieră artistică, de aproape 45 de ani, doar trei spectacole shakespeariene, unul dintre acestea fiind „Poveste de iarnă“, a cărei premieră a avut loc la Berlin, în noiembrie 2005. Acesta ar fi trebuit să fie spectacolul de la cea de-a VI-a ediţie a Festivalului Internaţional Shakespeare. Cum el nu mai figura în repertoriul actualei stagiuni, la insistenţele organizatorilor, direcţiunea Teatrului Berliner Ensemble a studiat atent posibilitatea reluării lui, dar, după o serioasă analiză, s-a constatat, cu regret de ambele părţi, că acesta nu poate fi reluat. Din dorinţa de a fi prezent pentru prima dată în faţa publicului românesc un spectacol, purtând semnătura inconfundabilă a acestui mare artist Robert Wilson, s-a ajuns la ideea de a aduce în festival, în calitate de invitat special în afara programului shakespearian, reprezentaţia „Femeia mării“, realizată de Compania Internaţională „Change Performing Arts“ din Milano, în Spania, la Sevilla, cu celebra actriţă de film Angela Molina în rolul principal, realizatorul costumelor fiind faimosul creator de modă Giorgio Armani.
Lumina, un actor interesant
Publicul craiovean a avut astfel şansa de a vedea munca unora dintre cei mai iscusiţi maeştri ai regiei, ai lumii actoriceşti, ai scenografiei, ai designului, ai creatorilor de costume.
O lecţie de artă a ţinut publicul conectat la jocul scenic timp de o oră şi patruzeci de minute. Povestea femeii mării nu avea cum să nu te prindă în mrejele ei. O legendă veche, despre o focă forţată oarecum să trăiască experienţa umană, este uşor modificată de povestea femeii mării şi a soţului ei. Era pe vremea când focile veneau, la ceas de seară, pe coastă, dându-şi jos pielea şi luând chip uman. În una dintre seri, un tânăr din sat se îndrăgosteşte de una dintre foci şi, pentru a deveni a sa, îi ascunde pielea de focă. Forţată de împrejurări, tânăra acceptă să-i devină soţie. Fac trei copii, dar, într-o zi, tânărul plecat la pescuit uită acasă cheia de la cufărul în care o ascunsese. Devine conştient că o va pierde, lucru care se şi întâmplă, căci tânăra, găsind pielea, o îmbracă şi renunţă la condiţia umană. Îşi regăseşte iubirea pierdută în ziua în care tânărul i-o furase. În acelaşi mod se derulează şi povestea femeii mării, care se căsătoreşte, nevoită fiind, cu doctorul satului, căci părinţii săi muriseră, iar siguranţa şi căldura căminului în care o aduce soţul său îi erau necesare. Nu se poate vindeca de dragostea sa pentru mare. Şi totuşi, când vine momentul să aleagă, în singura clipă de libertate, alege tot condiţia umană, cu riscul de a regreta cândva decizia. Povestea ei este povestea focii. Totul, completat de un joc al muzicii şi al luminii extraordinar, căci cel mai interesant actor de pe scenă, pentru Wilson, tot lumina rămâne: „Gândesc luminile încă de la început. E cel mai important element din teatru. Ne ajută să auzim şi să vedem cum relaţionăm unii cu alţii“.
