În loc de linişte şi siguranţă, grija unei farfurii cu ciorbă caldă şi teroarea întreţinerii. În loc de copii şi nepoţi în preajmă, mila străinilor şi vorba blajină a preotului.
„În iunie se fac opt ani“, îşi aminteşte Maria. „Eram la Arad pe-atunci. Trebuia să ne-ntoarcem acasă. Şi, într-o zi, înainte să plece el în staţiune, mi-a spus să-mi iau hainele şi să plec, că nu mai e chip de şezut împreună. Când s-o întoarce el, să nu mă mai găsească. Deci, ce era să fac? Mi-am luat lucruşoarele, nişte haine acolo, ce puteam să adun, şi m-am mutat la soră-mea. El plecase cu alta la distracţie. Nu mi-a spus, da’ ştiam“, povesteşte femeia. Maria şi-a găsit bărbat târziu, după 25 de ani. S-a mutat la Corabia după nuntă, în casa lui. Nu muncea decât el, că „doar era în stare s-o ţină“. 18 ani au stat în comună, apoi au luat drumul Ardealului. „La Arad fusese detaşat bărbatul meu. Întâi a dus-o acolo pe ea câteva zile. Pe urmă a venit şi după mine. Da’ eu am aflat mai târziu astea. Mi-au spus vecinele, dar nu le-am crezut. Pe urmă am început să am bănuieli, că din două în două săptămâni se ducea la Corabia. Apoi a venit un coleg al lui, cu care avusese un drum, şi el mi-a zis: «Doamnă, a tras peste noapte la una». Am vrut să plec, dar n-aveam nici bani, nici de muncă“, spune Maria.
În gazdă, în casa ei
O vreme a lucrat fără acte. La un moment dat a făcut şi comerţ cu marfă din Ungaria, Cehia. „Am tot amânat să-mi fac carte de muncă. De unde să ştiu că vine revoluţia şi că mă lasă bărbatul? Am adunat atunci vreo şase-şapte mii de mărci. Cu ei şi cu ce mi-a rămas după divorţ am cumpărat o garsonieră. Numai că am luat-o pe numele unei nepoate şi eu am rămas… în gazdă“, povesteşte Maria Dobrescu. „Copii n-am avut. Cre’ că n-a putut el, că n-a făcut nici cu altele. Cu femeia aia pentru care m-a lăsat a stat doar vreo cinci ani. Câteodată îi curgeau lacrimile şi spunea: „«Mă, Mărie, îmi pare rău şi de tine, da’ nu pot să mă despart de ea!»“. Unii spun că i-a făcut farmece, da’ eu nu cred în d-astea“, continuă ea.
Preţul certificatului
După lege, Maria avea dreptul la a treia parte din salariul soţului şi primea lunar câte nouă lei. „De doi ani nu mai e. Când a fost să moară, de patru ori a dat telefon după mine. Voia să-şi ceară iertare. Da’ nu m-am dus, ce să mai caut acolo?“, se-ntreabă încet bătrâna. Acum, trăieşte din ce primeşte. O mai ajută preotul din parohie şi rudele. De muncit nu mai poate fi vorba, iar ca să primească ajutor social are nevoie… de bani. „Am fost la Corabia, la primărie. Trebuie să scot un certificat de deces, ca să îmi fac şi eu dosar, dar pentru el am nevoie de 500 de lei. Aşa mi-au spus cei de-acolo. Şi dacă eu nu am nici un leu de doi ani, de unde să strâng? Că acum trăiesc din milă“, spune Maria.
