Nu trageţi în Blaga, domnule preşedinte!

De mai bine de 30 de ani, de când fac sondaje de opinie, am auzit orice vă puteţi imagina despre ele. Au fost ani în care am efectuat sau am analizat un sondaj la trei-patru zile. Şi am înţeles relativ bine ce înseamnă probabilitate şi margine de eroare. Faci 100 de sondaje şi ai PD pe primul loc şi PSD pe al doilea în 95 dintre ele, iar în 5 PSD este pe primul loc, iar PD este pe al doilea. În ciuda simţului comun, aceste rezultate arată că toate cele o sută de sondaje au fost efectuate corect. Aşa este legea statistică.
Sondajele sunt o fotografie statistică a situaţiei trecute. Când publici rezultatele unui sondaj de opinie, realitatea deja s-a modificat. Ca să faci un sondaj bun în teren îţi trebuie experienţă, cunoaşterea legilor statistice şi o organizare militară a peste 200 de persoane de pe tot cuprinsul ţării. Oricât de mari ar fi aceste resurse materiale şi financiare, rezultatul este acelaşi: când îi prezinţi rezultatele beneficiarului, ele sunt deja depăşite de evoluţia realităţii.
Ca să compensezi faptul că realitatea se mişcă mai repede decât capacitatea ta de a o măsura, faci prognoze. Sondajele nu sunt prognoze. Sondajul este o fotografie a situaţiei trecute. Prognoza este un model matematic aplicat unei realităţi trecute. Sondajul naţional de opinie politică se aplică populaţiei cu drept de vot, peste 18 milioane de persoane. Dar oricine ştie că nu toţi cei 18 milioane se prezintă la vot. La vot se prezintă numai o parte dintre aceştia. Cum estimezi câţi şi, mai ales, cine se prezintă la vot? Nu poţi estima pe baza declaraţiilor pentru că, din motive pe care un sociolog obişnuit nu le cunoaşte, populaţia care răspunde la chestionare înclină să supraliciteze propria prezentare la vot. Poate că psihanaliştii sau antropologii au o explicaţie a acestui fenomen, dar eu nu am aflat-o încă.
Dacă prezenţa la vot nu se poate estima pe baza declaraţiilor, atunci ai nevoie de alte cifre. Aceste cifre sunt furnizate de exit polls – sondajele la ieşirea din cabina de vot. Numai exit-urile spun exact cine a venit la vot – câte persoane de sex feminin şi masculin, cu ce vârstă, educaţie şi ocupaţie etc. De aceea, sociologii se oferă să facă sondaje la ieşirea din cabina de vot – nu pentru bani, pentru că, de obicei, banii sunt foarte puţini, nu pentru glorie, pentru că riscul de a greşi este mai mare decât gloria de o seară. Sociologii vor să facă exit-uri pentru că numai în acea zi de vot se vede clar ce parte din populaţia cu drept de vot se prezintă la urne. Aşa apar cifrele de tipul „probabilitatea de prezenţă la vot a persoanelor feminine din mediul rural, Moldova, cu studii elementare, de peste 60 ani, este de 0,354 la locale şi 0,312 la parlamentare“. Când spui aşa ceva unui ziarist, vezi cum privirea lui inteligentă se înceţoşează şi te întreabă dacă Hrebenciuc se lasă de politică sau dacă Iliescu face congres…
Cu alte cuvinte, partidele au (sau ar trebui să aibă) două serii de date: intenţia de vot pe întreaga populaţie măsurată şi intenţia de vot pe populaţia care se prezintă la urne. Prima serie de date este de obicei publică. A doua nu, pentru că se bazează pe probabilităţi care se pot modifica brutal. Dar chiar şi cu a doua serie de cifre, cea bazată pe un model matematic, sociologii greşesc. Ei greşesc când realitatea se modifică într-un sens surprinzător. Nimeni nu a prevăzut că la alegerile din 25 noiembrie se vor prezenta numai 5,5 milioane de votanţi. Cea mai scăzută participare din istoria României fusese opt milioane, aşa că toate matricile de calcul erau setate pe opt milioane la alegeri şi şapte milioane la referendum (nu-l mai omorâţi pe Blaga, domnule preşedinte-jucător, că nu are nici o vină!). De acum înainte, sociologii nu vor mai greşi estimarea prezenţei decât dacă vor veni la vot trei sau 15 milioane. Orice cifră între 13 milioane (exit din 1996) şi 5,5 milioane (exit din 2007) este prognozabilă. Cu eroarea de rigoare.
Sigur, dacă eşti politician, ai mai multe opţiuni decât să aştepţi confirmarea sondajelor. Poţi aduna partide la un loc, de exemplu. Aşa a făcut Băsescu ieri, iar PLD şi PD au fuzionat într-un nou partid, PDL – Partidul Democrat Liberal. Opus Partidului Naţional Liberal. Şi complet diferit de Partidul Liberal Democrat. Ca să nu mai vorbim că este adversarul Partidului Social Democrat. Dacă toţi sunt democraţi, atunci cine este dictatorial?