Pentru „tari-n taţi“, Londra pare a fi în Anglia

„Se munceşte din greu în România!“, ai putea să crezi, intrând în vreun birou al unei instituţii. Tineri – sau nu – bat cu frenezie tastele, cu ochii ţintă în monitoarele pe care tu le vezi doar din spate. Aştepţi cu sfială să-şi termine lucrările, asculţi bâzâitul aparatului de aer condiţionat şi gândul îţi zboară la întâmplări trăite sau auzite de la bunici şi părinţi, de la unchi şi mătuşi, de la prieteni. Istorioare în care e vorba, după caz, despre înfiinţarea cooperativei, întrecerea socialistă, depăşiri de plan, înscenări judiciare, zdrobirea în puşcării politice, silnicia la Canal, cursuri de marxism-leninism, confiscări şi arestări, cote ce trebuia predate, nopţi trudite pentru vreo invenţie (pe brevet erau trecuţi ca şi coautori şeful de cadre şi contabilul-şef; fără ei, nu ai fi primit nici un ban); despre anii irosiţi (la pensie nu au fost luaţi în considerare) bătând satele pentru propovăduirea prieteniei româno-sovietice; despre ce însemna, în democraţia populară, să fii şofer sau croitoreasă, pilot de avion („singur pe cerul patriei“) sau doctoriţă, inginer sau vânzătoare la mezeluri.
Cine ar fi crezut că va cădea comunismul, iar România va fi membră NATO? Că vom putea merge, arătând doar cartea de identitate, în orice ţară a Uniunii Europene? Că elevii nu vor mai învăţa la şcoală despre Vasile Roaită, că nu vor mai face excursii la Doftana şi la Scorniceşti? Că activiştii de partid se vor apropia atât de mult de biserică, gata să accepte mântuirea (soţiile unora dintre ei lasă impresia că nu ar refuza sanctificarea)? Că dintre informatorii Securităţii, deţinuţii politici vor fi cu prioritate deconspiraţi („În România, s-ar părea, oroarea comunistă este în principal opera deţinuţilor politici“, constata, nu de mult, Toader Paleologu)? Că tăiatul de sub limbă (cu firul de păr de cal trecut prin spirt) nu va mai fi folosit pentru vindecarea oricărei boli? Că leacurile băbeşti vor deveni naturiste? Că hainele, pantofii, alimentele nu se vor mai cumpăra pe cartelă? Că în fiecare oraş vor fi hipermarketuri, iar Dacia va rămâne minoritară pe şosele? Că vor fi aleşi în parlament, să facă legi, unii care vorbeau, de obicei, prin baruri şi alţii care cântau la nunţi? Că tot omul va avea maşină de spălat, televizor, celular, iar pisicile şi câinii vor primi pui în aspic, miel, iepure, la plic sau la cutie (îmi amintesc cuvintele unui ofiţer angajat, după restructurările din armată, de o instituţie bugetară: „Din salariul de aici, iau mâncare pentru câini“)? Că bişniţarii vor ajunge oameni de afaceri potenţi (refrenul „Dacă n-am învăţat carte!“ îşi pierde, uneori, puterea de convingere)?
Altele nu s-au schimbat: sunt joburi lejere, bine plătite, din fonduri PHARE, pentru unii; o taxatoare de bilete, absolventă de profesională, se trezeşte şefă peste filologi pe care îi consultă: „Auziţi, Londra e în Anglia?“; unii copii merg pe calea fiicei lui Dej, Lica Gheorghiu, actriţă nu atât talentată, cât „tare-n tată“, cum zicea Mircea Crişan (cel nesincronizat cu soţia, în piaţă: ea îl căuta la ouă, el o căuta la lână); unii primesc admonestări după o zi de muncă, pe birourile altora, praful e de două degete (ei vin la serviciu doar în ziua de salariu).
Îţi învingi sfiala, îţi dregi glasul, tânărul îţi întoarce o privire dojenitoare. Îi spui ce vrei, el mormăie ceva, nu înţelegi, dar nici nu îndrăzneşti să îl tulburi. E atât de absorbit de computer! O trăncăneală pe messenger, un film, un joc, o hoinăreală pe internet… Când să le faci pe toate?