Ultimii 20 de ani nu au fost dintre cei mai fericiţi în istoria României şi, cu siguranţă, nici dintre cei mai prolifici. La un capitol am stat însă excepţional: acela al iluziilor. Periodic ne-au fost livrate şi întreţinute o multitudine de iluzii pe care le-am acceptat cu o uluitoare uşurinţă. Personajele care ar fi trebuit să fie conştiinţele publice prea adesea au fost nişte gornişti ai acestor mituri cu care ne-am amăgit continuu. Spiritul critic a fost deficitar, iar informarea a fost înlocuită de foarte multe ori de propagandă. Într-o lume în care imaginea primează deseori în faţa realităţii, am preferat doping-ul cu iluzii lucrurilor riguros întocmite. Minciuna însă nu poate fi susţinută la infinit, iar iluziile se vor risipi mai repede decât ne putem închipui. 2008 reprezintă doar începutul acestui proces de evaporare a fantasmelor care ne-au înceţoşat minţile. Un an de prefaceri la scară planetară, în care chiar paradigma de dezvoltare a ultimului secol este pusă la îndoială. Nu trebuie deci să ne mire că şi în România miturile abil întreţinute până de curând încep să se destrame.
Mitul prosperităţii occidentale. După ce au traversat cu greu un deceniu de constrângeri la nivelul consumului impus de regimul Ceauşescu, românii s-au arătat receptivi importului modelului occidental, brevetat ca unul de succes în ceea ce priveşte asigurarea prosperităţii cetăţenilor. Desigur, adoptarea acestuia presupunea o etapă de tranziţie, proces care în România părea să nu se mai termine şi în numele căruia am distrus inclusiv capacităţi industriale altminteri viabile. Societatea de consum a devenit reperul dezvoltării ţării şi prea puţini au fost cei care şi-au pus problema că inclusiv în Occident aceasta era, de fapt, una de supraconsum, nesustenabilă pe termen lung, în condiţiile în care presupune o suprautilizare nu întotdeauna raţională a resurselor. Am preferat să ne iluzionăm că simpla importare a instituţiilor şi modelelor economice şi sociale din Vest ne va asigura prosperitatea mult dorită. Munca, producţia, exportul şi crearea de plusvaloare reală au rămas în planul doi într-o societate în care a primat speculaţia şi în care am crezut că simpla accedere în „clubul select“ al ţărilor occidentale ne va permite folosirea discreţionară a creditelor accesate în cadrul acestui uriaş joc piramidal monetar mondial. Ignoranţa ne-a făcut să ne închipuim că doar libera iniţiativă, cuceririle tehnologice şi pârghiile economiei de piaţă au asigurat avantajul statelor vestice, în timp ce am trecut cu grijă sub tăcere diversele teorii ale dependenţei, care spun că dezvoltarea ţărilor bogate este susţinută în primul rând de accesul la resursele ieftine, de însuşirea pe nimic a activelor şi de exploatarea sălbatică a forţei de muncă din economiile de periferie. Politicienii noştri ne-au aruncat aşadar cu iresponsabilitate în caritasul financiar global, al cărui colaps nu ştim ce efecte va cauza.
Mitul laissez-faire. La sfârşitul anilor ’90 am asistat la un apogeu al ideii nonintervenţionismului în economie, potenţialul industrial al României fiind lichidat haotic în numele economiei de piaţă. Se spunea că statul este un prost administrator şi că de aceea trebuie să privatizăm pe un leu întreprinderile prezentate drept „coloşi cu picioare de lut“. Protecţionismul era înfăţişat ca o teză a romanticilor într-ale economiei, agricultura, privată de aportul subvenţiilor, prăbuşindu-se sub ochii noştri. Băncile cu capital autohton au fost ajutate să sucombe în numele aceloraşi principii de „laissez-faire, laissez-passer“. În acest context, multinaţionalele au pătruns pe un teren virgin şi au impus oligopoluri extrem de păguboase pentru consumatorul local.
Cum apar toate aceste teze în 2008 când atât în SUA, cât şi în Europa asistăm la un dezmăţ al naţionalizărilor, al bailout-urilor şi al injecţiilor de lichiditate?Mitul binefacerilor aderării la UE. Integrarea europeană a fost fetişizată în ultimii ani, românilor fiindu-le inoculată ideea că simpla apartenenţă la structurile comunitare va fi un garant al prosperităţii. Avertismentele legate de faptul că intrăm în UE ca ţară debitoare şi că potenţialul concurenţial al economiei autohtone este foarte firav au lipsit în anii preaderării, în care propaganda şi lozincile au înlocuit informarea necesară a cetăţenilor. 2008 ne-a făcut să realizăm pe deplin că aderarea la Uniunea Europeană, dincolo de a ne asigura confortul de a nu fi într-o zonă gri din punct de vedere economic, nu constituie o garanţie pentru nimic. Vedem, acum, că promişii bani europeni se rezumă în cele mai multe cazuri la o latenţă perpetuă şi că, până la urmă, suntem tot pe cont propriu. Adică statutul României de membru al UE nu reprezintă nimic dacă nu este dublat de muncă, de activitate productivă, de eficienţă economică reală. Mitul creşterii continue a veniturilor. Din acest mit al „soluţiei europene“ a derivat altă idee, la fel de păguboasă, cea de continuă creştere a veniturilor românilor. Dacă europenii câştigă atât de mult, este normal ca într-un viitor previzibil şi standardul de viaţă de aici să se amelioreze simţitor, ni se spunea. Îmbrăţişată cu optimism de politicieni, de mediul de afaceri, dar şi de populaţie, această iluzie ne-a încurajat să ne întindem mai mult decât ne ţine plapuma şi să ne supraîndatorăm iresponsabil. Atât în ceea ce priveşte deficitul bugetar, cât şi la nivelul companiilor şi al familiilor. 2008 ne-a arătat că fluxul investiţional poate suferi sincope şi că banii speculativi au un dublu sens. De aici şi şocul devalorizării monedei naţionale, cu impact asupra câştigurilor salariaţilor şi societăţilor comerciale. Dintr-o dată rambursarea creditelor a devenit o problemă, iar optimismul exuberant al ultimilor ani dispare subit.Mitul României nepreţuite. Altă iluzie întreţinută pe acest fond al entuziasmului european este aceea a activelor nepreţuite. Doar pentru faptul că urma să devenim ţară membră a UE, orice colţ de urbe, orice cătun, orice teren, orice pensiune, orice făbricuţă erau generos supraestimate de proprietarii lor. De aici şi o componentă puternic speculativă a dezvoltării României ultimilor ani, atent fructificată de capitalul occidental în căutare de oportunităţi. Anul 2008 a produs un veritabil şoc în această materie. Acţiunile de pe Bursă au rămas instantaneu fără cumpărători, astfel încât cotaţiile nu au putut fi menţinute pe palierele pe care urcaseră aberant în frenezia investiţională a epocii excesului de lichiditate. O mulţime dintre investitorii care se credeau multimiliardari s-au trezit cu doar a zecea parte din banii virtuali pe care considerau că îi deţin la finele anului 2007. Impactul cel mai mare îl avem însă în ceea ce priveşte spargerea bulei speculative din imobiliarul autohton, în condiţiile în care tranzacţiile cu locuinţe şi terenuri deveniseră un veritabil sport de mase. Dintr-o dată, ne trezim în faţa evaporării valorii fictive din sectorul de real estate. 2008 a adus inversarea trendului multianual în acest domeniu, iar efectele asupra economiei reale nu vor întârzia să se producă în următorii ani.Mitul visului american. La scară mondială, 2008 a oferit şocul intrării în degringoladă a angrenajului economico-financiar american. La mai puţin de 20 de ani după colapsul Imperiului sovietic, iată că asistăm şi la prăbuşirea cu zgomot, sub povara datoriilor şi a neîncrederii creditorilor, a Imperiului american. Acest lucru nu va putea să nu producă şocuri şi la Bucureşti, unde prea multe personaje publice îşi iau lumina de peste Ocean. Visul american se transformă dintr-o dată în coşmar pentru cetăţenii SUA, iar unda de şoc propagată la nivel mondial generează un cutremur economic de proporţii. Departe de a fi polul de stabilitate trâmbiţat în ultimii ani, am descoperit, în 2008, că America susţinând un consum iraţional împovărător pentru restul lumii este purtătoarea unor datorii imposibil de rambursat, un exportator de „gunoaie financiare“ şi un factor de inflamare a inflaţiei globale prin exportul nesustenabil de dolari. Gerald Celente, de la Trends Research Institute din New York, spunea că, dacă până de curând am avut trei categorii de ţări (subdezvoltate, dezvoltate şi în curs de dezvoltare), SUA următorilor 20 de ani ne vor oferi un nou concept, cel al unei naţiuni în curs de subdezvoltare (undeveloping nation). Astfel, dacă românilor le-a fost oferit în permanenţă drept exemplu de urmat modelul american, în acest an, în sfârşit, descoperim că prosperitatea SUA a fost rezultatul unei economii de bubble, a celei mai mari scheme de joc piramidal financiar dezvoltată la nivel planetar.
