Idei cu zimţi
de Dan C. Mihăilescu
Viaţă literară III, ianuarie 2007 – iulie 2008
Editura Humanitas, 2008
Cu lecturi formative din cei mai redutabili gânditori politici, traducător el însuşi al unor cărturari occidentali pentru care spaţiul ideii invadează fertil teritoriul unde politicul este regnul dominant, Dan C. Mihăilescu îşi ia în articolele publicate în „Idei cu zimţi“ (Ed. Humanitas, 2008) inclusiv o revanşă asupra speciei celor care par să domine piaţa ideilor la noi prin onctuozitate radicală şi harţag suveran. Însă, Dan C. Mihăilescu are farmecul celui care nu îşi castrează ideile de dragul de a decide ritos că Adevărul este dincolo de noi şi că doar el mai poate să ne arate ceva din strălucirea unei lumi la care nu avem acces. Nu aderă ideologic, deşi susţine cauza unei generaţii interbelice care a plonjat în ideologie din dorinţa de a trăi în cuptoarele deschise ale ideii politice, dar se vrea un conservator moderat pentru care arta de a trăi lângă capodoperă trebuie descoperită mereu.
Cronicar glamouros al Bucureştiului, el a observat cât de puţin este iubit un oraş în care cei mai mulţi scriitori jură pe un blazon matein, de la Sebastian încoace. Publicistica acestuia o citeşte cu delicii şi, probabil, intuieşte că puţini sunt scriitorii contemporani capabili să egaleze clasa articolelor sale. Ca monograf ideal al oraşului condus cândva de Pache Protopopescu, dar şi de Băsescu, îi dă târcoale, îl amuşină, intră în el matutin spre a ieşi vesperal, îl simte chiar şi când este la Paris, rezonează fertil la acel palpit amoros al marilor locuri care-şi merită monograful artist, unul care nu se ia în seamă ca prozator: cel mai stenahorit oraş sud-estic, în bărăgănie, plin de oameni inteligenţi care, adesea, fac cele mai mari tâmpenii din ţara asta, dar care pot, la o adică, să fie competitivi oriunde în restul Europei. Un paradox, ce vreţi: ţine de respiraţie.
Articolele din revista condusă de Patapievici, publicate în cadrul rubricii „Viaţă literară“, perioada ianuarie 2007 – iulie 2008, sunt strânse într-un volum unde Dan C. Mihăilescu devine martor sacru şi fotograf subiectiv al unei aglomerări căreia, abia el, prin depoziţia la zi, devenită istorie culturală, îi dă sens de mers, o stratifică, o ordonează, ca tot atâtea linii ale unei zebre care se întinde însă, paradoxal, de-a lungul străzii culturale româneşti.
Mizantropul naţional, un gurmand în acelaşi timp a tot ce este cald şi gustos expus pe mesele culturale ale naţiei, neîntrecut în a descrie „mirosurile“ care ies adesea din bucătăriile unde se pregăteşte reţeta unor evenimente de succes, trece prin furcile caudine ale grilei sale critice aproape tot ce ţine de piaţa literară, culturală a ideilor, a polemicilor şi dezbaterilor, a cârcotelilor chiar, într-o vreme când revoluţia din 1989, cea care nu a expulzat fătul mort al ceauşismului, îl sileşte să se întrebe dacă un război civil nu ar fi limpezit apele miasmaticei societăţi româneşti. Acest furor militar al imaginaţiei belicoase a lui Mihăilescu este, în mod ironic, purtătorul unui donquijotism febril al cuiva pe care-l credeam, cândva, în stare să joace doar rolul scutierului unui Manolescu. Febra astfel mărturisită de critic este în continuare alimentată de nenumărate războaie civile, văzute sau nevăzute, purtate între taberele politice şi culturale pe care le priveşte din fotoliul său de spectator angajat – dar cu naturelul simţitor.
Atras continuu de magia unui elitarism pentru care şi-ar da şi viaţa, Dan C. Mihăilescu îşi explică, uneori pedant, exasperările atunci când, inevitabil, vine vorba de receptarea „Orbitor“-ului cărtărescian, o carte valoroasă, care a avut parte de cronici contradictorii, dar, slavă Domnului, nu de elogii unanime sau de îmbălsămări atât de caracteristice taberei asediate care se crede fiecare tabără culturală românească.
