Din 5 august, 33 de mineri din Chile sunt captivi sub pământ, iar şansele să vadă prea curând lumina zilei sunt minime.
În urmă cu aproape trei săptămâni, 33 de mineri au fost prinşi în mina de aur şi cupru din San Jose, în deşertul Atacama (nordul statului Chile), după explozie. Deşi sunt captivi într-un spaţiu de mărimea unui apartament cu două camere, minerii s-au agăţat cu încăpăţânare de viaţă şi luptă să supravieţuiască până în momentul în care echipele de salvare vor reuşi să ajungă la ei. După 18 zile, autorităţile au reuşit să intre în contact cu minerii care au supravieţuit la o adâncime de 700 de metri, ca printr-un miracol. Din câte se pare, în adâncurile minei sunt depozite de apă şi guri de ventilare care, foarte probabil, i-au ajutat să supravieţuiască. Preşedintele chilian Sebastian Pinera a prezentat presei un bilet trimis de mineri cu ajutorul unei sonde, pe care scria cu roşu „suntem în viaţă toţi 33, în adăpost“. Se pare că minerii s-au putut refugia într-un fel de adăpost, care i-a protejat în timpul surpării. Una dintre sondele care săpa în subteran pentru a găsi minerii a ajuns la 20 de metri de adăpostul aflat la circa 700 de metri sub pământ. De alt-fel, prin gaura strâmtă săpată de sondă, salvatorii trimit tuburi de plastic subţiri cu alimente, geluri de hidratare şi echipament de comunicaţie. Însă, cât pot oare supravieţui cu doar două linguri de ton, o gură de lapte şi jumătate de biscuit la fiecare 48 de ore? Şi, chiar aşa, în ciuda faptului că salvatorii încă pot trimite capsule mici cu alimente, apă şi oxigen, va dura luni de zile până când se va săpa un tunel prin care oamenii să poată fi scoşi afară, unul câte unul. Până acum, echipele de salvare le-au trimis minerilor haine, medicamente, jocuri, apă şi mâncare printr-o sondă de diametrul unui grapefruit. Tot astfel, minerii au reuşit să comunice cu famiile lor prin scrisori.
Prima legătură cu lumea
Atunci când au intrat prima dată în legătură cu oficialii sosiţi la faţa locului, cei 33 de mineri prinşi în subteran au aplaudat şi au cântat imnul ţării. Mai mulţi oficiali s-au strâns în jurul unui telefon în afara minei, în timp ce vocile minerilor se auzeau prin speakere. „Vă auzim cu toţii, tare şi clar. Cine vorbeşte? Ce faceţi?“, a spus ministrul mineritului. Unul dintre mineri a răspuns: „Suntem bine şi sperăm că ne veţi salva“.
În ciuda tuturor eforturilor, minerii nu vor ieşi la suprafaţă decât în decembrie. La început, oficialii au ezitat să îi informeze pe mineri că ar putea veni Crăciunul până vor fi eliberaţi, pentru că se temeau că, dacă aceştia vor afla, vor înnebuni. În cele din urmă însă, li s-a spus adevărul. „Am putut să le spunem că nu vor fi salvaţi înainte de Ziua Independenţei statului Chile, 18 septembrie, şi că sperăm să îi scoatem înainte de Crăciun. Deşi au primit calmi vestea, este posibilă o perioadă de depresie, angoasă şi stare proastă severă“, a spus ministrul chilian al sănătăţii, Jaime Manalich. În prezent, autorităţile pun la punct un program de exerciţii de recreere, pentru ca oamenii să rămână în formă în lunile următoare.
Drama unui campion
Printre minerii captivi în subteran se află şi o fostă glorie a fotbalului chilian. Este vorba de Franklin Lobos, care a îmbrăcat ani la rând tricoul naţionalei chiliene. După ce şi-a terminat cariera în fotbalul de performanţă, Lobos, azi în vârstă de 53 de ani, a continuat să mai joace un timp la nivel amatorial. Apoi a început să îşi câştige existenţa ca şofer de taxi şi autobuz. În ultima perioadă se ocupa cu transportul ortacilor în mina din San Jose, el aflându-se exact acolo în blestemata zi de 5 august, când a avut loc explozia care a determinat prăbuşirea canalelor subterane. „Mi-l amintesc mai ales pentru şuturile bine plasate. Reuşea să imprime mingii un efect special“, a spus fosta glorie chiliană Ivan Zamorano. „Franklin era un om de încredere atât pe teren, cât şi în afara lui. A coborât în mină ca să îşi ajute copiii să meargă la facultate“, a povestit, la rândul său, fostul fotbalist Manuel Rodriguez Araneda.
