Dincolo de cortină şi de paravan, în mirajul celor 60 de stagiuni ale Teatrului „Colibri“, este invitaţia pe care ne-o face astăzi Ale-xandra Davidescu. Sunt amintirile unei vieţi petrecute printre păpuşi, printre oamenii mari care dau viaţă personajelor copilăriei, aducând zâmbetul pe chipurile inocente.
„Căutăm cu toţii un loc sub soare. Când termini liceul şi nu ai bani de facultate, îţi cauţi un loc de muncă. Era după un crâncen război mondial.
Nu mă pricepeam să fac nimic…, nici nu ştiam ce să-mi caut…, unde să mă duc… să fac ce? Şi cum destinul le leagă şi le dezleagă pe toate, m-am trezit angajată la teatru. În domeniul păpuşilor, aveam o îndelungată experienţă, era jocul meu preferat, le cunoşteam din fragedă pruncie, le dădeam viaţă pe când încă nu ştiam a le mânui…“, aşa începe povestea Alexandra Davidescu, care vine astăzi să ne dezvăluie lumea teatrului în pagini de carte.
Din vârful condeiului, din dragostea şi nostalgia unor vremuri s-a născut volumul „Un mic teatru mare“, apărut în 1979, iar astăzi „Am trăit într-un mic teatru mare“, „o lungă scrisoare de aducere-aminte, născută poate din dorinţa de a retrăi spre neuitare clipele, zilele, anii… Prea au trecut repede, prea mi le-am risipit şi acum când timpul mă presează le fixez în pagină, poate s-or păstra mai bine“.
Joaca de o viaţă
Şi-a continuat copilăria cu mai mulţi parteneri de joacă, micii şi marii spectatori, după cum însuşi Domnia sa povestea. Amintirile acelor vremuri frumoase trebuia lăsate mărturie, căci atunci „când te naşti într-un secol al vitezei şi-l traversezi de la căruţa cu cai la supersonice, ajungând în alt mileniu… te poţi simţi ca-n basme, mai ales dacă ai norocul să treci peste mări şi ţări, de pe un continent pe altul, într-o singură viaţă“.
Refugiindu-se în amintirile scrise, aşa o găsim deseori pe Alexandra Davidescu sau poate la masa de lucru, dând viaţă unei noi poveşti şi uneori în preajma scenei, în postura de regizor.
„Piesele de teatru le-am scris mult, mult mai uşor şi mai repede. Nici la primul volum nu m-am apucat din proprie iniţiativă, deşi aveam caiete mai mari, mai mici, pe care îmi notasem ani de-a rândul, (să-i zic «jurnal» e prea mult). Am adunat rânduri, gânduri, fotografii, de parcă aş fi ştiut că o să-mi prindă bine odată. În primii ani de pensionare, mi s-a trasat sarcină de la preşedintele Comitetului de Cultură să scriu istoria teatrului. «Şi dacă-i musai, cu plăcere!». Am rămas recunoscătoare celui care mi-a cerut să nu mă rup de frumoasa poveste a teatrului meu şi să o împărtăşesc celor care vor să o cunoască.
Era Florea Firan, cel care, gândesc acum, m-a făcut să nu simt acel prag al pensionării de care se vorbeşte şi pe care eu încă nu l-am trecut.
Acum, cam tot aşa. De ani buni mă tot întreabă bunul şi dragul meu prieten Emil Boroghină, directorul Festivalului «Shakespeare», de ce nu-mi continuu povestea. Nu mi-a trasat nici o sarcină, dar, cu delicateţea lui proverbială, m-a sfătuit să mă apuc din nou de scris. Mă întreba din când în când cum stau, mai am mult… Apoi a venit 23 martie 2007, când pe scenă, la un spectacol organizat de Studioul de Radio «Oltenia», împreună cu Teatrul «Colibri», am fost sărbătoriţi eu şi mai cu seamă soţul meu, Horia Davidescu, fondatorul Teatrului de Păpuşi din Craiova. Atunci, acolo în faţa publicului format din foştii şi actualii colegi, prieteni şi mulţi copii, Nicolae Marinescu, directorul Grupului Editorial Aius, a făcut o promisiune că îmi va publica istoria. Nu mai aveam cale de întors. Mi-am slobozit amintirile, care au năvălit buluc… Sunt un om norocos, am mereu alături de mine oameni care-mi sar în ajutor, să-mi depăşesc neputinţele, temerile, limitele.
În întreaga carieră, am avut parte de colegi păpuşari minunaţi, am avut norocul să am un regizor ca Horia Davidescu şi un pictor ca Eustaţiu Gregorian, care mi-au valorificat picătura de talent, alături de care m-am format şi au contribuit ei toţi, la cea care sunt astăzi.
Frică mi-a fost, frică îmi este încă să nu-i dezamăgesc nici pe ei şi nici pe cei care au avut încredere în mine“, a precizat Alexandra Davidescu.
Ar mai fi fost multe de spus, căci „mi-ar mai trebui o viaţă să scriu tot“, dar tocul peniţei se aşază liniştit lângă călimară, amuţind cine ştie pentru cât timp, până în clipa în care va găsi de cuviinţă să povestească despre alte amintiri, chiar şi pe o simplă foaie de jurnal personal.
