„La Traviata“, cu o coregrafie purtând semnătura lui Francisc Valkay

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Francisc Valkay, coregraful a numeroase spectacole puse în scenă la Teatrul Liric „Elena Teodorini“ sau Teatrul Naţional, a revenit din nou pe meleaguri olteneşti pentru a da viaţă unor noi idei.

„Niciodată nu sunt mai trist decât în seara unei premiere, pentru că spectacolul pe care l-am născut nu mai e al meu, e al lor, iar eu sunt primul care îl înşel, pentru că deja mă gândesc la următorul“. Este sentimentul creatorului de spectacol şi al lui Francisc Valkay. Astăzi, rodul muncii sale se numeşte „La Traviata“, mâine, altul se va naşte în paşi de tango.

O poveste începută frumos

Colaborarea lui Valkay Francisc cu Teatrul Liric „Elena Teodorini“ a început în 1985. Lumea culturală nu-i era străină, căci, în 1981, pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ se monta, cu o coregrafie semnată de Francisc Valkay, cu Smaragda Olteanu şi Valeriu Dogaru, „Pofta de cireşe“: „Prima mea întâlnire cu Craiova a fost în 1981, când, la Teatrul Naţional, datorită lui Remus Mărgineanu, am fost invitat să fac coregrafia unui spectacol pentru mine emblematic, cu două personaje. Este vorba despre «Pofta de cireşe», care s-a jucat cu Smaragda Olteanu şi cu Valeriu Dogaru. Imaginaţi-vă că în ’81 am avut aşa un curaj, încât am pus două persoane într-un spectacol de două ore. Au cântat cu orchestră în spate, cu microfoane suspendate, pentru că nu erau alte posibilităţi de captare a sunetului. Au dansat două ore. A fost un spectacol în care au fost supuşi la un efort fizic şi intelectual nemaipomenit. A fost o performanţă. N-am cum să uit acel început“.
Apoi a venit colaborarea cu Teatrul Liric, „când Migry Avram Nicolau m-a invitat să facem împreună «Marry Poppins», eu având alte două montări de «Marry Poppins», dintre care la una am făcut şi regia, şi coregrafia, la Opera din Cluj. Sunt amănunte legate de «Marry Poppins», pentru că după aceea au mai urmat lucruri de coregrafie la Craiova. Au fost «Micuţa Dorothi», opereta «Susana» şi destul de multe, dar întotdeauna am considerat, fără a fi ipocrit, Teatrul din Craiova o instituţie cu oameni foarte sufletişti. Este o foarte frumoasă cetate clădită cărămidă cu cărămidă, un templu spiritual“. Fiecare cărămiă este spectacolul, cel „care întreţine viaţa unui artist“.
„La Traviata“ vine şi ea să definitiveze construcţia. O construcţie la care au pus umărul artistul balerin, actorul, coregraful, regizorul, instrumentistul, muzicianul. Fiecare s-a depăşit pe sine. „Corul Teatrului Liric din Craiova este cel mai bun ansamblu de balet dintre toate corurile din ţară. Pentru că are maleabilitate, are dispoziţie, are dorinţa de afirmare, are acest exerciţu al tinereţii în care cântecul trebuie să fie legat de cuvânt şi de mişcare... S-a ales ca momentul coregrafic al celor şase ţigănci sau al trupei de ţigănci care înveseleşte balul să fie atribuit fetelor din cor. Aşa s-a întâmplat. Fetele sunt foarte talentate. Eu întotdeauna am spus că într-un act artistic frumuseţea umană poate să fie primordială şi calitatea unui personaj care contribuie la un act artistic trebuia să aibă mai multe valenţe: apariţie, autoritate scenică, o posibilitate de comunicare, de contact ochi în ochi, în care cuvântul sau licoarea de sudoare care există pe fruntea unui artist să fie înţeleasă profund de spectator“.

O nouă cărămidă

Şi pentru că artistului îi este dat darul creării, mâine, un nou spectacol se va constitui într-o nouă cărămidă menită să desăvârşească această construcţie a templului spiritual. „Voi propune o seară de tangouri. Am fost în Argentina, la Buenos Aires, şi am plecat de acolo deosebit de impresionat de ceea ce înseamnă fenomenul tango. De atunci nu am mai avut pace, până ce nu am găsit soluţia de a mă exprima în dans, pe această muzică, pe această coregrafie, pe această bogăţie fabuloasă care este cuvântul tango. «El Amor» va fi o exprimare în mişcare a unor stări de suferinţă, a unor stări de nefericire, durere, de foarte multă nereuşită în viaţă. Mai bine fac trei paşi, mă apropii de o femeie şi, din privire în privire, îi spun că mă doare sufletul. Şi uită-te în ochii mei şi provoacă-mi o cât de mică bucurie, dar hai să ascultăm muzica asta, aşa cum este! Nu se poate să nu ne încânte pe amândoi. Şi fă un pas la dreapta şi doi la stânga, dar păstrează-ţi privirea în ochii mei! Fii convinsă că ziua de mâine va fi mai frumoasă!“, adaugă Francisc Valkay.