Întâlniri la ceas de seară, discuţii politice, mici şicane, toate, udate un ceai sau cu un pahar de vin, făceau deliciul familiilor înstărite din Craiova de odinioară.
Pătrundem în atmosfera saloanelor de altădată, în „Clubul Bobolin“, cum îl numeau doamnele care l-au înfiinţat, însoţiţi fiind de însemnările Olgăi Gigurtu, publicate sub titlul „Amintiri care au dispărut de când mi-aduc aminte“. Facem întâi cunoştinţă cu Ţaţa Luţa, „sora vitregă după tată a moşului nostru Costache Aman, sora bună a lui Alecu Aman, consilier la Curte şi în urmă preşedinte, a lui Iorgu Aman şi a lui Teodor Aman, vestitul artist pictor“.
Odată prezentările făcute, suntem poftiţi în primitoarea sa casă, la una dintre adunările fără prea mari pretenţii. „Deşi nu era bogată, îi plăcea să primească. Erau câţiva în casă, căci şedeau cu dânsa fiica ei, frumoasa Maritza, cu soţul ei Titulescu şi copiii lor, apoi cei doi băieţi ai ei, amândoi militari. Îi plăcea însă să se înconjoare de rude şi prieteni, şi ea, cea mai în vârstă, să-i strângă împrejuru-i, şi asta mai în toate serile“. Şirul amintirilor Olgăi Gigurtu legate de minunatele seri petrecute în salonul Ţaţei Luţa continuă: „Lumina nu era foarte puternică, «trataţiile» – foarte simple, dar zâmbetul cu care te primea ţinea loc de tot ce putea lipsi şi plecai mulţumit de această casă ospitalieră“. Apoi avem ocazia s-o cunoaştem mai bine pe Ţaţa Luţa, care era o femeie „foarte chibzuită. Atât îmbrăcămintea ei, cât şi lucrurile din casă şi din dulapul ei de rufărie erau de-o neînchipuită curăţenie. Îţi făcea plăcere să-i vezi dulapul cu oglindă, în care îşi ţinea rufele frumos rânduite pe şiviţe de olandă brodată şi, între ele, câte un flacon de apă de Colonia sau un săpun parfumat sau un pachet de ciocolată, din care da micilor şi numeroşilor săi nepoţi, căci era darnică şi simţea mare plăcere să dea“. Lumea o iubea, toţi îndrăgeau atmosfera de fiecare seară din primitoarea sa casă, aşa că mulţi se strângeau împrejurul mesei pătrate, luminate de lampa din mijloc. Aici se aşezau atât cei ai casei, fetele şi nepoatele, cât şi oaspeţii, fiecare cu câte un lucru în mână. Se amuzau teribil de neîndemânarea celei care ne conduce prin paginile sale în lumea Craiovei de altădată, care cu un pachet de cărţi încerca să facă „pasienţe“, ca să fie şi ea ocupată. Totul se petrecea în odaia Ţaţei Luţa, „«Dans la ruelle du lit», s-ar fi zis în timpul preţioaselor“, după cum se menţionează în „Amintiri care au dispărut de când mi-aduc aminte“, iar în odaia cealaltă se aşezau bărbaţii, la o masă de cărţi. Asta, când nu era mai multă lume, căci, odată ce oaspeţii „inundau“ casa, se deschideau uşile salonului celui mare. „Într-un salon mare trebuie să fie lume foarte multă, ca să te desparţi în grupuri simpatice, altminteri, domnesc răceala şi urâtul. Atunci, tradiţiile erau mai alese, mai variate ca de obiceiu. Iarna, după ceaiul tradiţional, Maritza aruncă râzând un pumn de castane coapte sau de nuci proaspete sau câteva bucăţi de dovleac copt şi zicea cu emfază: «Poftiţi, să nu ziceţi că nu aveţi trataţii»“.
Discuţii aprinse
În tot acest timp, bărbaţii se aşezau la cărţi, asta, după ce înainte spiritele se încinseseră în lungile şi istovitoarele discuţii politice. Femeile preferau să rămână în jurul mesei, purtând aceleaşi conversaţii pe aceleaşi teme pe care se discutase şi ieri, şi alaltăieri şi cine ştie cu cât timp în urmă. „E curios cum la noi, între femei, fie ele cât de deştepte, de culte, de muzicale, de citite, voiajate, discuţiile nu se înalţă mai niciodată decât la nivelul banalităţilor. Se ţineau numai de cancanuri, cum se întâmplă în cercurile intime, unde domină femeile, dar fără răutate, «pour passer le temps» şi uite aşa se goleau săculeţii de lucru şi cei cu noutăţi, căci fiecare şi le aducea pe ale sale“. Printre invitaţi, doamna şi domnul Corneti, amândoi inteligenţi, citiţi, „voiajaţi“, abonaţi la Revue des Deux Mondes, la L’Ilustration. Dacă doamna avea întotdeauna o replică pentru orice, se întâmpla sub forma unui comentariu niciodată favorabil. Domnul era de obicei un perfect om de salon, cu conversaţie interesantă, cu maniere curtenitoare, admirator discret al sexului frumos, deşi ştia de frica soţiei, care era foarte geloasă. Numai că, liberal înflăcărat, când se încingea o discuţie politică, toţi cei de faţă evitau să-l contrazică, întrucât izbucnea ca un vulcan, se-nflăcăra „de-l nu-l mai cunoşteai“.
În vizită la alte familii
Seratele aveau loc la apusul soarelui. Lumea bună se strângea şi la Alixandrina Boldescu. „Acolo mai veneau câţiva prieteni ai lui bărbatu-său şi serata ţinea aproape până la ziuă şi se jucau cărţi. Alixandrina moştenise de la tatăl său pasiunea jocului. Casa ei era cea mai bine mobilată, avea sufragerii şi antreuri decorate în stil naţional..“. Câteodată, locaţia era schimbată. „Altădată ne adunam la Lina Marocneanu. Lucra tot timpul, mâinile ei nu stăteau un minut, broderii, lingerie, dantelărie de Irlanda, de Veneţia, şi pânzărie de tot felul. Unde mergea, în familii sau la intimi, săculeţul cu lucru nu o părăsea. La ea luam dulceţurile cele mai bune. Era meşteră în toate ale casei. Odată intrat în casa ei, nu mai ştia ce să mai facă să te mulţumească“. Şi periplul prin casele prietenilor continua în altă seară, la Pepiţa, „soţia lui Nicolaus, care studiase la Paris într-unul dintre cele mai renumite pensioane. Casele ei mari, cu odăi largi, înalte, cu mobilier vechi, dar comode, cu o bibliotecă frumoasă şi bine compusă, cu un pian lung, aşezat în mijlocul salonului şi care răsuna deseori seara sub degetele maestre ale lui Nicolaus, dar şi portretele de familie, pictate de unchiul ei artist, o statue de marmoră de carara, Venera îngenuncheată, completau acest interior, care rămăsese neschimbat cum îl moştenise Pepiţa de la părinţi“, descrie Olga Gigurtu în „Amintiri care au dispărut de când mi-aduc aminte“. Închidem uşor cartea cu teama de a nu risipi farmecul atmosferei superbe din saloanele Craiovei de altădată, o Craiovă boemă, frumoasă, şi păşim din nou în cotidian.
