(Ediţie din arhivă) Anul 15, nr. 4724. Luni, 22 Februarie 2010
RSS
-
Publicitate
-
Arhiva
« Alte articole din categoria Comunitate
Arhitecţii
Comunitate - Clara STĂNESCU(citeste alte articole de acelasi autor »)
Viorel Voia a cuprins în camera de lucru tot ce-i e aproape de suflet
Versiunea pentru tiparire
Marimea textului: 
Sunt singurii din breaslă - soţ şi soţie - din toată ţara care primesc indemnizaţie de merit pe viaţă, de la Uniunea Arhitecţilor din România. Ea e bucureşteancă, el „neam de cărăşean“, din zona Oraviţei, după tată, şi gorjean get-beget, după mamă. S-au pripăşit în Oltenia şi au început să scrie, cu iubire de Dumnezeu şi de carte, istoria.
Era puţin după 1894. Cu picioarele înfofolite în pături, birjarii stăteau zgribuliţi pe scândurile de lemn reci sau se dezmorţeau jos, lângă caii care scoteau aburi pe nări. „În apropiere, era cârciuma lui Spirtaru. Brâncuşi făcea Şcoala de Arte şi Meserii aici, la Craiova. Ca să mai ia câte un bănuţ, le căra ţuică fiartă şi cafele celor care aşteptau, amărâţii, îngheţând, să vină trenurile în gară“, povesteşte arhitectul Voia. În amintirea lui a proiectat fântâna. Avea 27 de ani pe-atunci. Vorbise despre proiect cu V.G. Paleolog. „Erau patru lamele legate de un inel. Lamelele simbolizau patru păsări care beau apă dintr-o farfurie... din inelul acela. De-acolo trebuia să ţâşnească apa...“.
O muzică a contrastelor
Lăsat pe spate, cu mâinile prinse la ceafă, ca într-un exerciţiu de gimnastică, şi cu picioarele ridicate şi sprijinite pe o bucată de zid, dă viaţă încăperii întunecate, pline de planşe, hârtii, schiţe, proiecte. Pare că se relaxează după frământarea unor zile şi săptămâni întregi de muncă. Poartă mustaţă. Firele albe n-au apucat încă să se strecoare perfid, să rămână acolo şi să se dividă. Chiar în faţa sa, în costum, cu mâna stângă ridicată într-o explicaţie, stă academicianul arhitect Octav Doicescu. „Cel care va stăpâni cel mai bine constrastul va ajunge sus. Pentru că el face ca omul să-şi întoarcă privirea spre clădire şi să reţină esenţa“, le spunea, odată, profesorul studenţilor săi. Acum, elev şi maestru stau faţă în faţă şi se privesc din fotografii. Viorel Voia a cuprins în camera de lucru cu suflu de mansardă tot ce-i e aproape de suflet: mama sa, „gorjeanca“, înconjurată de copiii de la şcoală, casa bătrânească din apropierea Teatrului din Oraviţa, la a cărui deschidere, în 1817, participaseră împăratul Francisc I împreună cu împărăteasa Augusta Carolina, echere, rigle, un CD-player. „Arhitectura seamănă cu muzica, prin legile de compoziţie. Mozart e genial, ştie să îmbine contrastele. Dacă în arhitectură nu ştii să consumi acest contrast, trece lumea pe lângă lucrare ca pe lângă via culeasă“, spune. În rest, dosare, hărţi, planşe, schiţe, creioane, culori, proiecte, aşezate pe rafturile din lemn sau întinse pe masa din faţa singurei ferestre din încăpere.
Drumul către Arhitectură
Georgeta Voia a avut cea mai mare medie la examenul de admitere în Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. Terminase şcoala primară, apoi Şcoala Centrală de Fete din Capitală. Îi plăcea desenul de când era mică. Liceul l-a absolvit în 1955, cu diplomă de merit. „Aşa de bună era şcoala pe vremea aceea, încât mă puteam duce oriunde, fără să am nevoie de meditaţii. Părinţii mei au plătit doar şase lecţii: trei pentru desen liniar, trei pentru ornamental, pentru că la «Mincu» erau două probe de talent, apoi română şi matematică (scris şi oral), fizică, limba rusă“, povesteşte, în salonul plin cu icoane, cărţi şi schiţe, autoarea proiectului Universităţii din Timişoara. Deşi fusese repartizată în Bucureşti, după absolvire, a plecat în Banat, unde avea o soră.
Viorel Voia s-a îndreptat spre locurile din care se trăgea. Terminaseră amândoi cu 10. La absolvire, academicianul Doicescu îl întrebase ce are de gând să facă. Dorea la Timişoara. „Mă, Voia, eu aveam alte gânduri, da’ du-te acolo, ca să-mi zbori netutelat“, îi răspunsese profesorul. Îşi aminteşte şi acum cuvintele de încurajare de pe holurile Institutului de Arhitectură. Când era mic, se visase mecanic de locomotivă. Mai târziu, tatăl, învăţător ca şi mama sa, îl vedea farmacist. În liceu, un profesor de la Institut îl descoperise „bun socotaş. Eram cel mai bun din clasă la matematică. Şi ştiam să desenez“. „Dumnezeieşte“, intervine soţia sa. Aşa a ajuns la Bucureşti, la „Mincu“. „Prea multă laudă. O să beau oţet la prânz, să mă purific“, glumeşte arhitectul, întrerupând şirul amintirilor.
Construcţiile fără idee
Au fost pregătiţi să facă orice: de la amplasare în sit la obiectul de arhitectură, detaliat până la clanţe, lămpi şi scrumiere. „Aşa am gândit, spre exemplu, cartierul Craioviţa, de la arterele de circulaţie până la blocul în sine, dus până la capăt, la detaliu de balustradă. Fuseseră proiectate sală de sporturi, hotel, casă de cultură, cinematograf în aer liber, patru licee, grădiniţe între blocurile- turn, magazin universal, bazin de înot, un pietonal care să treacă pe sub drumul european spre ştrand. Lacul fusese conceput cu club nautic, iahting. Cine-a mai ţinut însă, cont, de proiect? Acum, Craioviţa arată ca un cartier-dormitor. Balcoane închise, blocuri vopsite... Tot comerţul de-acolo se petrece stradal şi în barăci. Nu există armonie, nu se regăseşte acel leitmotiv din poezie, refrenul dintr-un şlagăr. S-a pierdut unitatea“, rosteşte cu tristeţe Georgeta Voia. Căci, înainte de toate, trebuie să existe o idee şi o unitate a ansamblului. Pentru ochiul format, multe dintre construcţiile de azi par manele. Sunt... pufoase, spectaculoase, însă nu ţin cont de legile compoziţiei. „Nu există idee, există doar finisaje“.
Prima din ţară
Multe dintre clădirile sau spaţiile pe lângă care trecem în fiecare zi poartă amprenta arhitecţilor Voia. Doar sediul Finanţelor Publice şi Casa Corpului Didactic din Craiova le-au conceput împreună. În rest, fiecare şi-a dezvoltat propriile idei, de la locuinţe private, la lucrări de cult, social-culturale sau de urbanism: zona centrală a Craiovei (aşa cum arăta înainte de reabilitare), cea din Târgu Jiu sau Giurgiu, ansamblul de locuinţe „Piaţa Gării“ sau „Craioviţa“, ansamblul „Madona“, Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Medicină, Clubul Sindical Electroputere, blocuri de locuinţe în Timişoara, catedrale şi biserici în Oltenia. „Facultatea de Electrotehnică a fost prima clădire de învăţământ din România amplasată pe o platformă industrială. La ora aceea, industria electrotehnică era cea mai puternică din Balcani. Corpurile erau legate ca o brăţară. La fiecare două săli de curs suprapuse, existau unele de repaus, din sticlă, ca să se poată admira panorama oraşului“, descrie Viorel Voia lucrarea trecută prin suflet şi prin minte. Munca e neîntreruptă. Fiecare proiect creşte în faţa hârtiilor albe. Sunt discuţii, schiţe, iar discuţii, apoi sistematizări ale gândurilor clientului sau beneficiarului şi aplicarea elementelor compoziţiei: armonia alcătuirilor, echilibrul componentelor, dominanta, constrastul, ritmul desfăşurării, unitatea în exprimare. „Şi, dintre acestea, contrastul este cel mai important“, spune, amintind din nou de academicianul pe care l-a avut profesor, Ovid Doicescu, autorul fântânii „Ciuperca“, identică cu cea din Parcul Libertăţii din Bucureşti şi înlocuită de noua arteziană din apropierea stadionului.
Superficialitatea din betoane
Pe măsuţa de lemn din salon, încrustată cu motive româneşti şi lucrată de tatăl arhitectului, învăţătorul Voia din Vărădia, sunt întinse planşele vechiului centru al Craiovei, cu statuia lui Mihai Viteazul. Zeci, sute de ore consumate pentru a găsi unitate, pentru a face ca elementele să se sprijine unul pe celălalt. Totul era gândit, de la rigolele concepute după model brâncovenesc, de la mozaicul veneţian care se armoniza cu nuanţele din jur, la felinare sau capacele din fontă, la felul în care se vedeau cal şi călăreţ încadraţi în portalul prefecturii sau la modul în care trebuia să cadă umbrele. „Căci, spunea Le Corbusier, arhitectura este jocul savant al volumelor în lumina solară“, conchide Georgeta Voia, aplecată asupra planşelor. Fiecare proiect seamănă cu un copil, pe care-l concepi, îl îngrijeşti şi-l modelezi până creşte şi stă în picioare. Pui suflet, energie, speranţe. „De-aceea e şi frustrantă meseria asta, căci multe dintre lucrările realizate nu ies ca în proiect. Avem o superficialitate care în arhitectură a rămas în betoane. Ceea ce e iremediabil... Iar răul stă în lipsa drepturilor de autor. În străinătate, dacă schimbi ceva la un imobil autorizat, plăteşti amenzi usturătoare. La noi, cine are bani face ce vrea şi se pricepe la orice. Intervin toţi: şi mama, şi fratele, şi cumnatul, tot neamul. «Cum, domn’e? Pe banii mei fac ce vreau!». Aşa se încalcă dreptul la peisaj“, continuă.
Iubirea de Dumnezeu şi de carte
Arhitectul Voia se ridică de pe canapea să caute ceva între sutele de fotografii, cărţi şi planşe. Toate sunt aşezate în ordine, precum cifrele dintr-o ecuaţie matematică. Găseşte o hârtie împăturită, o desface şi citeşte: „«Rasa noastră, care a văzut că munca ei este periodic culcată la pământ de veşnica politică, a căpătat prudenţă şi construieşte minuscul, solid şi pitic la munte. Îi e frică să atragă atenţia aruncând clopotniţe spre cer...», G. Călinescu, din «Istoria literaturii române», despre «Specificul Naţional»“. O lasă pe masă şi se aşază la loc, pe canapea. Apoi continuă: „Istoria arhitecturii este singura istorie care nu minte: vezi exact imaginea societăţii în care ai trăit, cât de dictatorială, de liberă sau de inventivă era. Însă orice lucru frumos s-a făcut şi s-a clădit cu iubire de Dumnezeu, căci fără ea nu există muzică. Şi alături stă iubirea de carte: să citeşti, să înveţi, să ştii ce au făcut alţii“. „Să te legi cu lanţuri de bibliotecă“, întăreşte Georgeta Voia.
Fântâna din Piaţa Gării nu mai e. Vreun bunic le va mai povesti, poate, nepoţilor că acolo a existat odată cârciuma lui Spirtaru şi că Brâncuşi, sculptorul cu muzeu în mijlocul Parisului, lângă Centrul Pompidou, dar născut la noi în Gorj, într-un sat pe nume Hobiţa, le ducea birjarilor ce-şi aşteptau călătorii câte o ţuică fiartă...
Era puţin după 1894. Cu picioarele înfofolite în pături, birjarii stăteau zgribuliţi pe scândurile de lemn reci sau se dezmorţeau jos, lângă caii care scoteau aburi pe nări. „În apropiere, era cârciuma lui Spirtaru. Brâncuşi făcea Şcoala de Arte şi Meserii aici, la Craiova. Ca să mai ia câte un bănuţ, le căra ţuică fiartă şi cafele celor care aşteptau, amărâţii, îngheţând, să vină trenurile în gară“, povesteşte arhitectul Voia. În amintirea lui a proiectat fântâna. Avea 27 de ani pe-atunci. Vorbise despre proiect cu V.G. Paleolog. „Erau patru lamele legate de un inel. Lamelele simbolizau patru păsări care beau apă dintr-o farfurie... din inelul acela. De-acolo trebuia să ţâşnească apa...“.
O muzică a contrastelor
Lăsat pe spate, cu mâinile prinse la ceafă, ca într-un exerciţiu de gimnastică, şi cu picioarele ridicate şi sprijinite pe o bucată de zid, dă viaţă încăperii întunecate, pline de planşe, hârtii, schiţe, proiecte. Pare că se relaxează după frământarea unor zile şi săptămâni întregi de muncă. Poartă mustaţă. Firele albe n-au apucat încă să se strecoare perfid, să rămână acolo şi să se dividă. Chiar în faţa sa, în costum, cu mâna stângă ridicată într-o explicaţie, stă academicianul arhitect Octav Doicescu. „Cel care va stăpâni cel mai bine constrastul va ajunge sus. Pentru că el face ca omul să-şi întoarcă privirea spre clădire şi să reţină esenţa“, le spunea, odată, profesorul studenţilor săi. Acum, elev şi maestru stau faţă în faţă şi se privesc din fotografii. Viorel Voia a cuprins în camera de lucru cu suflu de mansardă tot ce-i e aproape de suflet: mama sa, „gorjeanca“, înconjurată de copiii de la şcoală, casa bătrânească din apropierea Teatrului din Oraviţa, la a cărui deschidere, în 1817, participaseră împăratul Francisc I împreună cu împărăteasa Augusta Carolina, echere, rigle, un CD-player. „Arhitectura seamănă cu muzica, prin legile de compoziţie. Mozart e genial, ştie să îmbine contrastele. Dacă în arhitectură nu ştii să consumi acest contrast, trece lumea pe lângă lucrare ca pe lângă via culeasă“, spune. În rest, dosare, hărţi, planşe, schiţe, creioane, culori, proiecte, aşezate pe rafturile din lemn sau întinse pe masa din faţa singurei ferestre din încăpere.
Drumul către Arhitectură
Georgeta Voia a avut cea mai mare medie la examenul de admitere în Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. Terminase şcoala primară, apoi Şcoala Centrală de Fete din Capitală. Îi plăcea desenul de când era mică. Liceul l-a absolvit în 1955, cu diplomă de merit. „Aşa de bună era şcoala pe vremea aceea, încât mă puteam duce oriunde, fără să am nevoie de meditaţii. Părinţii mei au plătit doar şase lecţii: trei pentru desen liniar, trei pentru ornamental, pentru că la «Mincu» erau două probe de talent, apoi română şi matematică (scris şi oral), fizică, limba rusă“, povesteşte, în salonul plin cu icoane, cărţi şi schiţe, autoarea proiectului Universităţii din Timişoara. Deşi fusese repartizată în Bucureşti, după absolvire, a plecat în Banat, unde avea o soră.
Viorel Voia s-a îndreptat spre locurile din care se trăgea. Terminaseră amândoi cu 10. La absolvire, academicianul Doicescu îl întrebase ce are de gând să facă. Dorea la Timişoara. „Mă, Voia, eu aveam alte gânduri, da’ du-te acolo, ca să-mi zbori netutelat“, îi răspunsese profesorul. Îşi aminteşte şi acum cuvintele de încurajare de pe holurile Institutului de Arhitectură. Când era mic, se visase mecanic de locomotivă. Mai târziu, tatăl, învăţător ca şi mama sa, îl vedea farmacist. În liceu, un profesor de la Institut îl descoperise „bun socotaş. Eram cel mai bun din clasă la matematică. Şi ştiam să desenez“. „Dumnezeieşte“, intervine soţia sa. Aşa a ajuns la Bucureşti, la „Mincu“. „Prea multă laudă. O să beau oţet la prânz, să mă purific“, glumeşte arhitectul, întrerupând şirul amintirilor.
Construcţiile fără idee
Au fost pregătiţi să facă orice: de la amplasare în sit la obiectul de arhitectură, detaliat până la clanţe, lămpi şi scrumiere. „Aşa am gândit, spre exemplu, cartierul Craioviţa, de la arterele de circulaţie până la blocul în sine, dus până la capăt, la detaliu de balustradă. Fuseseră proiectate sală de sporturi, hotel, casă de cultură, cinematograf în aer liber, patru licee, grădiniţe între blocurile- turn, magazin universal, bazin de înot, un pietonal care să treacă pe sub drumul european spre ştrand. Lacul fusese conceput cu club nautic, iahting. Cine-a mai ţinut însă, cont, de proiect? Acum, Craioviţa arată ca un cartier-dormitor. Balcoane închise, blocuri vopsite... Tot comerţul de-acolo se petrece stradal şi în barăci. Nu există armonie, nu se regăseşte acel leitmotiv din poezie, refrenul dintr-un şlagăr. S-a pierdut unitatea“, rosteşte cu tristeţe Georgeta Voia. Căci, înainte de toate, trebuie să existe o idee şi o unitate a ansamblului. Pentru ochiul format, multe dintre construcţiile de azi par manele. Sunt... pufoase, spectaculoase, însă nu ţin cont de legile compoziţiei. „Nu există idee, există doar finisaje“.
Prima din ţară
Multe dintre clădirile sau spaţiile pe lângă care trecem în fiecare zi poartă amprenta arhitecţilor Voia. Doar sediul Finanţelor Publice şi Casa Corpului Didactic din Craiova le-au conceput împreună. În rest, fiecare şi-a dezvoltat propriile idei, de la locuinţe private, la lucrări de cult, social-culturale sau de urbanism: zona centrală a Craiovei (aşa cum arăta înainte de reabilitare), cea din Târgu Jiu sau Giurgiu, ansamblul de locuinţe „Piaţa Gării“ sau „Craioviţa“, ansamblul „Madona“, Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Medicină, Clubul Sindical Electroputere, blocuri de locuinţe în Timişoara, catedrale şi biserici în Oltenia. „Facultatea de Electrotehnică a fost prima clădire de învăţământ din România amplasată pe o platformă industrială. La ora aceea, industria electrotehnică era cea mai puternică din Balcani. Corpurile erau legate ca o brăţară. La fiecare două săli de curs suprapuse, existau unele de repaus, din sticlă, ca să se poată admira panorama oraşului“, descrie Viorel Voia lucrarea trecută prin suflet şi prin minte. Munca e neîntreruptă. Fiecare proiect creşte în faţa hârtiilor albe. Sunt discuţii, schiţe, iar discuţii, apoi sistematizări ale gândurilor clientului sau beneficiarului şi aplicarea elementelor compoziţiei: armonia alcătuirilor, echilibrul componentelor, dominanta, constrastul, ritmul desfăşurării, unitatea în exprimare. „Şi, dintre acestea, contrastul este cel mai important“, spune, amintind din nou de academicianul pe care l-a avut profesor, Ovid Doicescu, autorul fântânii „Ciuperca“, identică cu cea din Parcul Libertăţii din Bucureşti şi înlocuită de noua arteziană din apropierea stadionului.
Superficialitatea din betoane
Pe măsuţa de lemn din salon, încrustată cu motive româneşti şi lucrată de tatăl arhitectului, învăţătorul Voia din Vărădia, sunt întinse planşele vechiului centru al Craiovei, cu statuia lui Mihai Viteazul. Zeci, sute de ore consumate pentru a găsi unitate, pentru a face ca elementele să se sprijine unul pe celălalt. Totul era gândit, de la rigolele concepute după model brâncovenesc, de la mozaicul veneţian care se armoniza cu nuanţele din jur, la felinare sau capacele din fontă, la felul în care se vedeau cal şi călăreţ încadraţi în portalul prefecturii sau la modul în care trebuia să cadă umbrele. „Căci, spunea Le Corbusier, arhitectura este jocul savant al volumelor în lumina solară“, conchide Georgeta Voia, aplecată asupra planşelor. Fiecare proiect seamănă cu un copil, pe care-l concepi, îl îngrijeşti şi-l modelezi până creşte şi stă în picioare. Pui suflet, energie, speranţe. „De-aceea e şi frustrantă meseria asta, căci multe dintre lucrările realizate nu ies ca în proiect. Avem o superficialitate care în arhitectură a rămas în betoane. Ceea ce e iremediabil... Iar răul stă în lipsa drepturilor de autor. În străinătate, dacă schimbi ceva la un imobil autorizat, plăteşti amenzi usturătoare. La noi, cine are bani face ce vrea şi se pricepe la orice. Intervin toţi: şi mama, şi fratele, şi cumnatul, tot neamul. «Cum, domn’e? Pe banii mei fac ce vreau!». Aşa se încalcă dreptul la peisaj“, continuă.
Iubirea de Dumnezeu şi de carte
Arhitectul Voia se ridică de pe canapea să caute ceva între sutele de fotografii, cărţi şi planşe. Toate sunt aşezate în ordine, precum cifrele dintr-o ecuaţie matematică. Găseşte o hârtie împăturită, o desface şi citeşte: „«Rasa noastră, care a văzut că munca ei este periodic culcată la pământ de veşnica politică, a căpătat prudenţă şi construieşte minuscul, solid şi pitic la munte. Îi e frică să atragă atenţia aruncând clopotniţe spre cer...», G. Călinescu, din «Istoria literaturii române», despre «Specificul Naţional»“. O lasă pe masă şi se aşază la loc, pe canapea. Apoi continuă: „Istoria arhitecturii este singura istorie care nu minte: vezi exact imaginea societăţii în care ai trăit, cât de dictatorială, de liberă sau de inventivă era. Însă orice lucru frumos s-a făcut şi s-a clădit cu iubire de Dumnezeu, căci fără ea nu există muzică. Şi alături stă iubirea de carte: să citeşti, să înveţi, să ştii ce au făcut alţii“. „Să te legi cu lanţuri de bibliotecă“, întăreşte Georgeta Voia.
Fântâna din Piaţa Gării nu mai e. Vreun bunic le va mai povesti, poate, nepoţilor că acolo a existat odată cârciuma lui Spirtaru şi că Brâncuşi, sculptorul cu muzeu în mijlocul Parisului, lângă Centrul Pompidou, dar născut la noi în Gorj, într-un sat pe nume Hobiţa, le ducea birjarilor ce-şi aşteptau călătorii câte o ţuică fiartă...
Primeste zilnic prin e-mail cele mai importante stiri din Oltenia. Aboneaza-te acum la newsletter! »
Clipuri video:
Arhitectii Georgeta si Viorel Voia
Notează articolul.
Nota curentă: 4.6 din 11 voturi
Nota curentă: 4.6 din 11 voturi
Comentarii
Gazeta de Sud nu este responsabilă juridic pentru conținutul comentariilor. Mesajele care conțin amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste nu sunt permise.
- de Stima:
Multa stima acestor oameni!! Intr-o lume in care preocuparea zilnica e ca un Guta canta mai bine ca un Vijelie si in care o fusta scurta pe o blonda e mai interesanta decat pe o bruneta,unde un cardist e mai apreciat decat un inginer sai arhitect gasesc puterea sa cred ca toata perioada de ratacire in care ne balacim de vreo 20 de ani o sa ia sfarsit cat de curand si acesti oameni isi vor recapata pozita sociala pe posturi de primari sau prefecti pusi prin definitie si nu pe criterii politice. Iata ca mai traiesc si oameni decenti care ne reamintesc ca romanii mai au si ceva de valoare,valoarea bunului simt!! - de printre lacrimi:acesti oameni sint dintre cei pe care ii injuram pt ororile arhitecturii ceausiste. poate am exagerat, dar totusi, sa faci un articol atit de pozitiv, mi se pare tatulici
- de Dan Rotariu:Pot afirma ca le-a iesit. Centrul schimbat de Solomon era mai echilibrat si mai frumos decat amestecatura de stiluri Solomoniana plina de natura moarta (instalatii nefunctionale in aer liber vreme de 10 luni pe an). Insa ... ca tot se plang de betoane ... fiscul nu prea le-a iesit ... iar Luxorul e un bloc la care au micsorat suprafetele vitrante in favoarea unei fatade cu acre sa se joace, insa putin deranjanta pentru cei ce locuiesc acolo. Una peste alta trebuiesc felicitati si nu trebuiesc uitati. Au prin vremuri frumoase in care aveau mult de lucru, salarii mai mari decat activistii, uneori duble, au avut posibilitatea ca sa transforme orasele Romaniei din sordide cu stradute inguste in orasele moderne de azi. In acelasi timp au prins si vremuri grele in care normativul ingust si care nu dadea loc de interpretari le ingusta posibilitatile artistice. In fond constructiile socialsite au fost de necesitate, adica sa acopere necesitatea omului de a locui, mai mult decat au fost artistice. Iar artisticul în arhitectura costa extrem de mult, constructia devine extrem de costisitoare. Oricum prefer constructiile socialiste vacsuelii capitaliste, prefer ordinea din constructii ale socialsimului haosului de culori, forme si tiganiei din constructii ale capitalismului. In sprijinul celor afirmate de mine pot veni francezii care nu au voie nici macar sa schimbe tipul de tigla de pe case, sau spaniolii care nu au voie sa-si vopseasca decat cu o anumita culoare fatada, etc.
- de Ioana:Crede cineva ca generatiile de acum vor prinde lucrurile puse la locul lor?! Nu vedeti figurile care se perinda ,agramate si ...sa nu le mai cataloghez si altcumva ?Chiar in acest moment piticul porno Boc,care da declaratie vizavi de inundatiile din Dambovita nu mai stie nici sa pronunte corect "gradini"-pune accentul aiurea,de parca limba romana l-ar musca?! Cum sa creada cineva ca astfel de specimene vor dori oameni cu adevarat destepti la conducerea tarii sau sa isi doreasca sa puna scoala si educatia acolo unde ii este locul?!?! Nu demonstreaza ei ca progeniturile cu cat au mai putina scoala si cu cat sant mai prosti cu atat mai mult sant in fruntea societatii,ba chiar ne reprezinta si in afara?De la astfel de oameni la ce sa te astepti? ...........Dar asa ne trebuie ca doar noi i-am ales ca fiind cei mai buni!Bravo lr si bravo celor care au pus stampila pe ei!
- de strahinus:un arhitect roman Cantemir e arhitectul curtii imperiale din Anglia de 25 de ani ,altul fost baschetbolist a proiectat metroul din Los Angeles etc.la noi te nasti superanta si mori talent .Brancusi ce ar fi ajuns daca nu pleca ???
- de Albastreata:Pacat ca in RO trebuie sa calci pe cadavre ca sa faci ceva. Stie si arhitectul Voia asta. Asa a realizat proiecte pe la diverse firme pe care le-a falimentat cu buna stiinta, pe spinarea statului si a altora (vezi Consult Proiect S.A.). Si multe alte "smecherii" cu terenuri, etc...
- de White Cloud:Draga "ALBASTREATA", esti atat de prost informat(a), ca ma mir de unde ai avut atata tupeu sa mai si postezi un astfel de comentariu ignorant ?!...si e prea frumos spus!. "Asa a realizat proiecte pe la diverse firme pe care le-a falimentat cu buna stiinta, pe spinarea statului si a altora (vezi Consult Proiect S.A.). Si multe alte "smecherii" cu terenuri, etc... " Cine esti tu sa faci astfel de afirmatii mincinoase?????? Poate ne dai si noua detalii despre "proiectele realizate" la "firmele alea falimentate" si despre "smecheriile cu terenuri" si ce a facut pe "spinarea statului" si care sunt acei "altora"? Si poate ne vedem prin justitie ca sa clarificam lucrurile, pentru ca trebuie sa fii, realmente, cu creierul neted ca sa faci asfel de afirmatii fara acoperire...
- de Albastreata:Alo, tovarasul "norisor"... Daca aveai vreo urma pe creier, nu te lansai asa in afirmatii jignitoare care nu dovedesc decat josnicie. Si fiind evident din partea cui scrii, nu faci decat sa-mi dai dreptate si pana una -alta nu ai demontat logic niciuna din afirmatiile mele decat ai zis ca am multe informatii...:) Apropo: ia zii cum ai facut rost de terenuri pentru Metro?
- de Albastreata:Si cand am zis vreo urma pe creier, nu ma refeream la dunga de la sapca....
- de White Cloud:TOVARASA ALBASTREATA (ca vad ca te excita termenul asta de TOVARAS, tare insisti pe "dunga de la sapca" - ai vreun fetis probabil), daca tot e sa discutam in "afirmatii jignitoare", hai sa ne taram un pic in mocirla care ai imprastiat-o deja! Nu mi-ai dat nimic evident din care sa reiasa ce tot "basmesti" p`acolo de "terenuri" , de "Metro", de "falimente" si alte aberatii care cred ca le-ai trait in visele tale albastre sau stai foarte bine cu imaginatia, sau ai creierul atat de plat ca nici nu mai stii despre cine vorbim. Dar, de ce ma mir? Din pacate, nici macar sa citesti vad ca nu ai invatat (la scoala aia a ta); eu nu ti-am scris ca ai "multe informatii" , ci ca esti dezinformata, dar bag seama ca m-am inselat, nu e vorba de asa ceva , ci de pura ignoranta... Ca tot a venit vorba, sa-mi spui si mie ce terenuri am eu la METRO???? Hai, te rog, da-mi detalii, ca eu nu stiu, poate a cazut vreun noroc, peste noapte, pe capul meu, vreo mostenire, donatie... Doamna ai mare grija, va iesi foarte rau mizeria pe care ai provocat-o. Nu este o amenintare, este un fapt!
- de requiem:O Alba si creatza incepe sa latre, atunci de departe, tocmai de acolo ,unde sunt vesnicele plaiuri vanatoresti , vine Norul Alb, fratele meu rosu , apasul care era frate de sange cu Winnetou mare capetenie a apasilor din vest. Nici nu incepuse bine ceremonia fumatului pipei pacii si intre cei doi sefi de trib se isca un conflict. Pamanturile si cladirile construite de catre vestita capetenie Intschu-Tschuna sunt acum motiv de cearta. Speram ca acesti indieni navaho sa ajunga la o intelegere in cele din urma si sa isi aminteasca ca un frate alb , Alexander Graham Bell , a inventat acum ceva timp o alta metoda care poate sa inlocuiasca razboiul iscat pe gds...telefonul...si in Romania oamenii,am observat, ca au cate doua +. Asa ca schimbati numarul de telefon si va asigur ca (virgula) comunicarea se va desfasura mult mai rapid. Howgh!!
- de Victor Voia:Hai sa "demontam logic" cele sustinute de albastreata (nu stiu de ce, dar pseudonimul asta imi aduce aminte de bancurile proaste cu militienii si logica lor). Falimente? Afaceri cu terenuri? Ok. Si cam unde sunt banii tovarase? In ce case ingropati? In ce terenuri? Ce masini? Ca asa ar reiesi nu? Ca sunt putrezi de bogati... Sau te gandesti ca la cei 70 de ani ai lor joaca la ruleta prin cazinouri, nu? Acesti oameni locuiesc in aceeasi casa de 30 de ani, amplasata pe un un teren de aprox o suta de mp si un renault clio. Si cam atat. Apropo, unul din copiii lor locuieste cu ei in casa, celalalt cu chirie in Bucuresti. Au muncit o viata si inca muncesc, desi sunt la pensie. Cat priveste terenurile Metro, arhitectii Voia nu au avut si nici nu vor avea vreodata nimic de-a face cu nici unul din supermarket-urile de azi. Pur si simplu ei o numesc elegant "alt gen de arhitectura". Te invit insa pe aceasta cale sa ne vedem fata in fata daca detii dovezi legate de cele expuse de tine. Nu de alta, dar sunt si eu curios pe ce imperiu stau si de care habar n-aveam! Daca nu doresti asta, te rog macar sa ai bunul simt si sa-ti ceri public scuze pentru astfel de calomnii si minciuni incalificabile. Dealtfel... dovedesti doua lucruri: habar nu ai cine sunt arhitectii voia si nici cine sunt cei ce au savarsit cele descrise de tine.
- de White Cloud:Multumesc REQUIEM pentru sugestia ta! Intr-adevar, e rusinos (am inteles, clar, aluzia ta la indieni) ca se poarta astfel de conflicte public, dar asa se intampla pe aceste forumuri, unde oricine are dreptul sa scrie orice, sa minta la adresa oricui. Imi pare rau ca ati fost obligati sa asistati la astfel de "rafuieli", dar asa se petrec lucrurile atunci cand nu stii ca Albastreata e totuna cu Aida Militaru.
- de Albastreata:Intr-adevar avem o imagine clara acum, desi nu stiu ce l-a indemnat pe dl. Victor Voia sa-si declare averea pe forumuri... Pt. tovarasul norisor care a devenit ROSU: spre deosebire de Winnetou, creat de Karl May care din cate stiu nici nu a trecut Oceanul, Albastreata este un personaj clasic american, marca Disney. Si nu, nu sunt persoana presupusa. (Ca intre forumisti ar trebui sa stii sa te feresti sa publici numele unor persoane la ghiceala).
