„Bună, sunt alcoolic“. Este cel mai mare act de curaj pe care au îndrăznit să-l comită o mână de oameni din Craiova. Cu această simplă spovedanie au pornit, într-un moment critic din viaţă, la o luptă dură, chinuitoare şi eternă cu cel mai mare duşman al lor: alcoolul.
Luni, ora 18.30. La intervale scurte, pe poarta unui liceu din Craiova, câteva persoane intră grăbite. Nu le opreşte nimeni, portarul le cunoaşte. „Bună seara, bună seara! Gata, aţi venit la program?“, le salută el prieteneşte. Bărbaţii dau noroc, veseli, decojind din mers seminţe de floarea-soarelui. Ceva mai timide, femeile încuviinţează amabil. Cu toţii se îndreaptă spre terenul de sport. Îl traversează şi intră într-un corp al liceului. La a doua uşă pe stânga se opresc şi intră.
„Bună. Sunt Mircea şi sunt alcoolic“, salută unul dintre nou-veniţi, aşezându-se la masa care ocupă aproape toată încăperea. „Bună, Mircea“, i se răspunde în cor. De jur împrejurul dreptunghiului, peste vrafuri de cărţi şi broşuri de specialitate, sticle de suc, cafele şi farfurii cu seminţe, şase perechi de ochi îl privesc binevoitor, familiar. E ultimul sosit. „Şedinţa“ poate să înceapă. Astăzi va fi condusă chiar de Mircea, decid ei pe loc, de comun acord. Bărbatul îşi drege vocea şi repetă, fără urmă de şovăială, a suta mia oară, statutul grupului pe care îl reprezintă. În vremea asta, ceilalţi şase colegi murmură după el: „Alcoolicii anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtăşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă“. Ca la un semn, toate privirile coboară în podea: se ţine momentul de reculegere obligatoriu pentru „cel care mai suferă“. Începe apoi programul obişnuit.
Când nu mai poţi
„Bună, sunt Mircea şi sunt alcoolic“, se prezintă din nou bărbatul de 50 de ani, conform ritualului. „Bună, Mircea“, îl încurajează cei din jur. „Până acum doi ani, nu credeam că am o problemă, ba mă vedeam curat ca un prunc“, începe să-şi depene povestea, pe un ton glumeţ. „Eram sigur că, dacă puteam să mă abţin o săptămână, două, o lună, eram în regulă. N-am nimic, ziceam convins, ceilalţi au o problemă. Familia, prietenii care îmi făceau frecvent observaţii erau nebunii, eu eram cel sănătos. Dar nu vedeam în ce hal ajunsesem“. Face o pauză. Colegii îi respectă tăcerea, aşteptând răbdători. Retrăind acut stările din trecut, bărbatul continuă. „Mai grav e că devenisem violent. În capul soţiei, săraca, se spărgeau toate. La ea ţipam, urlam, ba chiar am lovit-o. De la o vreme, blândeţea şi hohotele de plâns au făcut loc unei singure ameninţări: «Divorţez!»“. Mă amăgeam singur, zicându-mi că nu va face pasul ăsta, că mă iubeşte şi nu mă poate părăsi… Într-una din zile, s-a întâlnit cu o prietenă, care, întâmplător, avea o broşură AA la ea. Când am ajuns în ziua aceea acasă, soţia mi-a dat pliantul şi mi-a spus că se mai întoarce la mine doar după ce mă voi duce la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi. Şi a plecat la taică-său“. Mircea se opreşte din nou. Şocul i-a rămas bine întipărit în minte. Abia atunci când a văzut că femeia de lângă el nu mai poate îndura degradarea în care căzuse căsnicia lor, a ştiut că trebuie să schimbe ceva. Altfel, risca să piardă totul.
„Ajungi să vii aici când nu mai poţi. Când realizezi că oamenii de lângă tine nu merită să mai sufere, când conştientizezi că viaţa ta depinde doar de următoarea sticlă, că tot ce ai realizat se poate destrăma într-o secundă, ceri ajutor“, îşi mărturiseşte Mircea drama. Întâlnirea cu AA, răspunsurile pe care le-a primit aici acum doi ani au avut un impact uriaş asupra lui: a refuzat să mai bea. Victoria a fost însă de scurtă durată.
Buricul pământului
„Alcoolul e viclean, derutant, puternic. Se instalează în timp, dispare în timp. Nu am fost destul de pregătit, nu am urmat «paşii» cum trebuie şi am gândit greşit: las' că o să mai beau eu cândva… După şase luni, eram la o terasă, mi-a mirosit a mici, am luat o bere fără alcool, apoi încă una. Şi, într-o clipă de slăbiciune, mi-am zis: de ce să dau banii aiurea, mai bine îmi iau o halbă adevărată“. A fost prima dintr-un lung şir, întrerupt definitiv, speră Mircea, de când s-a reîntors la AA.
Se spune că alcoolicul este definiţia clară a egocentricului. El e buricul pământului, în jurul lui se învârte lumea. El are cele mai mari necazuri din lume, el este neînţelesul singuratic, este unica făptură nefericită căreia i se cuvine să-şi uite tragedia la una mică. Prin urmare, bea. Doar are toate motivele! Bea să uite de suferinţă. Bea să nu se mai gândească. Bea pentru că este bolnav, pentru că este sănătos, nervos, supărat, dezamăgit că nu şi-a cumpărat o haină, o cravată, un inel. Nu trece multă vreme şi băutul devine o adevărată obsesie. Se culcă băut şi se trezeşte cu o dorinţă nestăvilită de a bea. Îşi petrece cea mai mare parte a timpului încercând să facă rost de bani pentru alcool, minţindu-i pe cei din jur, păcălindu-i prosteşte şi găsind veşnic nişte scuze pentru „scăparea“ sa.
La fel s-a întâmplat cu Maria.
„Bună, sunt Maria şi sunt alcoolică“. Femeia are peste 50 de ani. Pe chipul ei, neted şi fin, abstinenţa a şters urmele lăsate de viciu. A rămas însă o tristeţe, o dezamăgire faţă de ea, faţă de viaţă, poate.
„M-am apucat destul de târziu“, începe ea povestea, „pe la 37 de ani. Ce fraieră, nu? Să pierd atâta vreme…“, se mustră ironic şi râde. „Terenul era deja pregătit – înaintea mea băuseră părinţii şi bunicii, la fel un frate, deci am avut de unde să moştenesc talentul. Nu ştiu exact motivul pentru care m-am apucat. Probleme mari nu aveam, nu eram nefericită, nu se întâmplase nici o nenorocire în viaţa mea care să mă arunce în braţele alcoolului. Dar munceam mult, mergeam la serviciu, veneam acasă, spălam, călcam, găteam, făceam curăţenie. Eram deci convinsă că mi se cuvenea un premiu pentru asta – un pahar, o sticlă, două. De obicei beam seara, singură, acasă. Întâi între două vase spălate, apoi la masă, după masă, la televizor. Beam până mi se rupea filmul şi mă culcam. Când mă trezeam a doua zi, după un somn agitat, nu mai ţineam minte nimic, trebuia să-mi povestească soţul ce făcusem cu o seară în urmă, sau fata. Mahmureala era cea mai rea – aveam dureri de cap, vorbeam greu, mintea nu-mi era limpede. Juram atunci că nu mai beau. Dar, peste câteva ore, mă dregeam iar, destupând o nouă sticlă“.
Sinceritatea, condiţie de căpătâi
În jur, colegii încuviinţează tăcut. Toţi au trecut prin asta, îşi amintesc bine etapele beţiilor. Şi toţi şi-au încălcat de mii de ori promisiunile făcute, jurămintele. El, alcoolul, duşmanul perfid, ademenitor şi asasin, învingea de fiecare dată. „Treptat, am început să bănuiesc că am o problemă“, reia Maria povestea. „Ultima dată, am căzut şi m-am lovit zdravăn. A doua zi, fata m-a întrebat scurt, fără să insiste, ce aveam de gând. Era prima dată când copilul meu încerca să-mi spună cât îl doare starea mea. A fost suficient să mă hotărăsc…“, îşi aminteşte femeia. Spre norocul ei, Maria a urmărit chiar atunci o emisiune la televizor, despre Alcoolicii Anonimi. A sunat la postul respectiv, s-a interesat şi a obţinut contactele din Craiova. Din septembrie 2007, de când face parte din grupul craiovenilor care se luptă cu alcoolul, a mai călcat greşit de câteva ori. „S-a întâmplat să mai gust, la petreceri, dar după prima gură mă opream. Din 2008 însă nu am mai pus strop de băutură pe limbă. Şi sper să mă ţină Dumnezeu tot aşa şi de acum înainte“.
Spovedania continuă, în vreme ce sticlele de suc se golesc vertiginos, iar farfuriile de plastic se umplu cu coji de seminţe. Din timp în timp, unul dintre alcoolici intervine, pentru a sublinia un aspect, pentru a confirma spusele vorbitorului cu propria sa experienţă. Pentru un ochi neavizat, sinceritatea lor ar părea un pic forţată. Nu este, însă. Ea e prima regulă pentru cei care intră în programul de recuperare: să nu se mai mintă pe ei, să nu-i mai mintă pe cei apropiaţi. Să îşi deschidă sufletul cu încredere, mărturisindu-şi greşelile, slăbiciunile. Aici, în sala strâmtă din spatele Liceului „Nicolae Titulescu“, terapia constă în primul rând în sinceritate. Aici, alcoolicii îşi pot arunca povara ruşinii din spate şi pot vorbi deschis de toate îndoielile şi încercările lor. După acceptare, acesta este primul pas spre recuperare.
La fel de sinceri sunt Bebe şi Costel. Pentru ei, lucrurile au evoluat mai repede şi cu implicaţii mai grave. Poate din pricina pauzelor mici şi rare de la băut, poate din pricina cantităţii impresionante de alcool „stinse“ în cel mai scurt timp, bărbaţii au ajuns, în primă fază, în spital.
„Bună, sunt Bebe şi sunt alcoolic“. Firav de statură, liniştit şi oarecum timid, bărbatul nu pare deloc o persoană trecută prin furcile viciului. Şi totuşi, are cea mai îndelungată „experienţă“.
Prima oprire – la dezintoxicare
„Prima dată am băut la 14 ani. Şi am făcut-o cu simţ de răspundere: m-am făcut pulbere“, recunoaşte bărbatul. Nu găseşte o justificare în moştenirea genetică, în băutul din familie. A picat în patima alcoolului pentru că i-a plăcut, pur şi simplu. Fire ambiţioasă, s-a antrenat cu conştiinciozitate, ajungând să nu-i mai facă faţă nici un partener de pahar. Când a realizat că lucrurile nu sunt tocmai fireşti, a dat tăria pe bere. N-a mers, aşa încât s-a dus la medic, care i-a prescris Antalcool, un medicament folosit frecvent înainte de '89 pentru „vindecarea“ băutului. „Sunt alcoolic ciclic“, explică Bebe, „am perioade când beau şi perioade de pauză. Ajunsesem chiar şi la doi ani de abstinenţă. Nenorocirea e că, în cele din urmă mă reapucam, cu forţe noi“, mărturiseşte bărbatul. S-a internat la Podari, la dezintoxicare, dar după câteva luni alcoolul l-a prins din nou în mreje. În '99 a ajuns la clinica de pe Calea Bucureşti. Acelaşi rezultat. A mers la vrăjitoare, la preoţi, credea că e blestemat. În 2001 s-a întors la spital. A intrat în sevraj, cu dureri cumplite de cap, de ochi, de muşchi, cu o stare de rău generală. Dar a fost ultima dată.
„Atunci a venit Ana în spital, împărţind fluturaşi cu Alcoolicii Anonimi. Am luat unul şi am venit aici. Iar de opt ani nu am mai gustat pic de alcool…“, îşi încheie povestea Bebe.
Nici lui Costel nu i-a fost mai uşor. „Bună, sunt Costel şi sunt alcoolic“. „Bună, Costel“. A avut prima beţie la 18 ani – era major, trebuia să sărbătorească evenimentul! – şi s-a trezit definitiv acum două luni, când s-a înscris în AA.
„Am lucrat în construcţii, unde pauza se ia la îndemnul «hai să ne-ncălzim c-o votcă». Apoi am plecat din ţară şi am început să beau mai mult. Îmi dădeam seama că am o problemă, dar nu îmi plăcea să recunosc. Cea care m-a salvat a fost soră-mea. M-a chemat acasă şi m-a dus la o clinică de dezintoxicare. Apoi mi-a pus în mână broşura AA-ului şi m-a trimis aici. De două luni nu am mai pus alcool în gură. Cum mă simt? Deocamdată, rezist. Dar mi-e frică să nu cedez, mi-e teamă că nu o să fac faţă. Îmi propun însă în fiecare zi să nu beau până mâine – este una dintre regulile noastre de aur“.
„Ajunsesem în pragul sinuciderii“
Au trecut mai mult de două ore. Întâlnirea se apropie de sfârşit. A mai rămas Ana, veterana AA-ului. Deşi povestea ei o ştiu pe dinafară toţi cei care se înscriu în grup, o repetă de câte ori are ocazia. Pentru puterea exemplului personal, dar şi pentru a-şi aminti încă o dată perioada de decădere şi victoria câştigată cu greu.
Pe 6 decembrie 1998, Ana s-a lăsat de băut, după aproape 20 de ani de alcoolism: „Prima oară m-am îmbătat pe la şase ani, cu must înăsprit. Am crescut la ţară, unde era o regulă de viaţă să tragi la măsea. Îmi spuneau: «Bea, mamă, cu spumă, să faci sânge!». Exemplele erau lângă mine – părinţi, bunici, rude, iar alcool, pretutindeni. Potenţialul îl aveam. Îmi revenea mie sarcina să-l dezvolt“.
Şi Ana a făcut-o exemplar. Câte un pahar, o sticlă, două, trei, căutând pretutindeni prilejul de a mai bea. Cu timpul, plăcerea a dispărut, lăsând loc doar stărilor confuze, delirante. Cea mai glorioasă perioadă a Anei a fost cea din liceu, când chefurile se succedau cu o repeziciune ameţitoare, la fel şi beţiile. Era marea neînţeleasă, îşi repeta ea mereu, şi, evident, ceilalţi aveau o problemă pentru că nu beau.
Prima căsnicie a fost un eşec. „Ajunsesem în pragul sinuciderii. Îmi făcea o deosebită plăcere să-mi imaginez cum aş muri înecată într-o piscină cu bere…“, îşi aduce aminte femeia delirul şi degradarea care îi cuprinseseră toată fiinţa. Într-o zi însă, ceva i-a schimbat viaţa. „Cel mai mare impact asupra mea l-a avut un bărbat foarte prezentabil, elegant, educat, cu prestanţă, care mi-a spus senin în faţă «sunt alcoolic». De atunci am început să mă gândesc serios să mă las“, a mărturisit Maria.
Nu s-a petrecut însă prea repede. Doi ani de „contemplare“, de amânări, de „după Crăciun“, „după Paşti“, de „lasă, mai beau azi, dup-aia mă las“.
„Pe 6 decembrie '98, i-am spus soţului la o cafea: sunt alcoolică. Vreau să intru în recuperare şi am nevoie de ajutor“.
E trecut de opt seara. Şapte persoane se ridică în picioare, se prind de mâini şi încep să recite în cor rugăciunea de fiecare zi: „Doamne, dă-mi seninătate să accept ceea ce nu pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciune să le deosebesc. Amin“.
Se despart la poartă zâmbind şi fiecare o ia în câte o direcţie. Dar cu aceeaşi speranţă în suflet: să nu bea azi.
