„Cizmarie. Reparatii, incaltaminte pe comanda“. Firma de pe strada Madona Dudu atrage atentia. Intâi tinerilor care n-au crezut niciodata ca inainte de Fila si Gucci exista alta moda: sa-ti comanzi singur o pereche de pantofi care sa se asorteze, elegant, cu palaria, costumul si umbrela.
Dugheana atrage insa atentia indeosebi celor ajunsi la vârsta a treia. Numarându-si maruntisul pensiei in buzunarele cârpite, trec nostalgici pe lânga ea. Inclina usor din cap, ca de-un salut, incercând sa-si aminteasca când si-au comandat pantofii aceia vechi, prafuiti, frumosi, pe care nici azi nu se indura sa-i arunce…
Inainte de ’89, aici era una dintre sectiile de reparatii, dar si de productie la comanda a cooperativei „Arta incaltamintei“. Ion Stanica lucra deja la atelier ca cizmar când a cunoscut-o pe tânara tesatoare de la „Independenta“, viitoarea doamna Ana Stanica. Pâna in ’90, fiecare si-a vazut de treaba lui: cizmarul de flecuri si pantofi pe comanda pentru tovarasele vremii, tesatoarea de incrucisarea firelor de lâna de la covoare. Schimbarea brusca a sistemului a determinat tânara familie sa se adapteze in functie de posibilitati. Cum o reprofilare cerea timp si cheltuieli, cei doi s-au decis sa nu dea cioara din mâna pe vrabia de pe gard. Asa ca au pastrat atelierul. Intâi cu chirie de la fosta cooperativa, iar dupa câteva luni si interventii, obtinând aprobarile necesare, in ’91, Ion Stanica a devenit patron de cizmarie. Intre timp, ca multe alte intreprinderi comuniste nerentabile, „Independenta“ s-a desfiintat, dându-i astfel Anei sansa de a se alatura sotului pe noul drum al afacerilor prospere.
„Asa credeam atunci, in avântul nostru tineresc“, isi aminteste astazi doamna Stanica, nu fara oarecare autoironie. „Cizmariile mergeau bine. Toata lumea venea sa-si repare incaltamintea, pe care o gaseau greu si doar in trei-patru magazine in tot orasul. De saracie, oamenii nu-si permiteau sa-si cumpere in fiecare sezon pantofi ori cizme noi, asa ca le reparau, inlocuiau fermoarul, talpile, flecurile. In acelasi timp, cucoanele cu pretentii veneau sa-si comande incaltari asortate cu toaletele facute la croitorese sau la Casa de Moda. Aveam atâtea cereri ca abia puteam face fata!“.
Au facut moda in Craiova
Pentru ca piata era destul de modesta in privinta incaltamintei, familia Stanica s-a gândit sa infiinteze si un magazin de desfacere la strada. Asa ca, dupa numai doi ani, activitatea firmei a inregistrat un succes incredibil: comenzile curgeau cu nemiluita, profitul era peste asteptari, iar craiovenii erau multumiti ca exista un loc unde isi puteau cumpara, dar si confectiona pantofi dupa bunul plac. „Cu 11 ucenici – pe lânga noi doi – doar o singura zi pe saptamâna puteam primi comenzi. Veneau doamne care, obisnuite din tinerete sa-si faca sandale sau pantofi asortati la taioare, ne aduceau doua, trei comenzi deodata. Mergea bine, pentru ca materialul cu care lucram era de calitate. La inceput, procuram totul de la Timisoara, de la Guban. Dupa ce fabrica a fost facuta bucati, ne-am dus la Bucuresti. Tot de acolo aduceam designeri sa ne faca diferite tipare. Revenise moda pantofilor pe comanda. Cu cizmaria si magazinul luate la un loc, ne mergea bine!“, spune Ana Stanica, privindu-si rafturile acum prafuite.
Le-a rupt gura târgul
Pâna prin ’98, afacerea a mers snur. Curând insa, clientela a prins sa se rareasca. Sotii n-au dat mare atentie la inceput, credeau ca e doar o perioada proasta, ca in orice afacere. Când au inceput sa-si faca insa socotelile si au inceput sa-si concedieze ucenicii, unul câte unul, când vitrinele magazinului au ramas ferecate, cu aceleasi perechi asteptând zadarnic un cumparator, Ion si Ana si-au dat seama ca acesta era de fapt inceputul sfârsitului.
„Magazinele de incaltaminte s-au inmultit incet-incet. Mai mult, au aparut cele second. Dar concurenta cea mai mare ne-o facea târgul din Romanesti, unde preturile la pantofi concurau cu o pereche de flecuri la cizmarie… Având o gama mai larga de oferte – basca mai ieftina – craiovenii au renuntat sa mai vina la noi. Preferau sa-si ia ceva mai vechi, dar de gata“.
Dupa 17 ani de când au pornit afacerea, Ana si Ion Stanica traiesc de azi pe mâine. Nu mai au decât un ajutor la atelier, putina munca pe care o au o fac ei, patronii. Rar le mai trece cineva pragul, desi preturile afisate pe exponate sunt de producator: 350.000 de lei vechi o pereche de pantofi, 700.000-1.700.000 una de cizme, totul din piele.
„Daca intra doua-trei persoane pe zi e bine. Dar nu vin sa cumpere, ci sa-si repare câte ceva. Dar nici la atâta lucru nu se mai ingramadesc. Pai de ce ar face-o?! Doua flecuri fac saizeci de mii. Mai pun patruzeci si-si cumpara o pereche din târg… Nu renteaza, nici pentru ei, nici pentru noi. Cum sa traiesti din banii astia, sa platesti materialele, sa mearga afacerea? Cât o sa mai tinem deschis, nu stiu. Necazul e ca ne place meseria si parca tot nu ne vine sa renuntam la ea…“.
