Recunosc sincer şi destul de greu că eu sunt una dintre femeile care are dinți puși din cauza unui fost iubit. Mi-a zburat o măsea la unul dintre pumnii serviți. Asta înseamnă că știu cum te simți în calitate de victimă. Este greu să rupi lanțul. Este greu să crezi că nu tu „ți-o cauți“, dar, mai ales, că nu aşa este normal.
Nu ştiu cum ați crescut voi, dar în jurul meu au fost foarte des întâlnite scenele de violență domestică. La noi în familie, la vecini, ca un fapt firesc şi în relațiile mele ce au urmat.
Am îndurat bătaie ani de zile. Am mâncat bătaie la greu de la el, cel care trebuia să rămână în sufletul meu pe viață, ca fiind primul iubit. Ştiți vorba aia „prima iubire nu se uită niciodată“… Nu am uitat-o! A rămas de rămas. Ca acel băiat care a distrus în mine inocența. Ca acel băiat care mi-a călcat sufletul în picioare cu bocancii lui murdari.
Însă cel mai greu este să scot total din mine ceea ce a plantat adânc viața cu asemenea exemple. Statutul acesta de victimă şi agresor nu este ceva uşor de gestionat. Am îndurat ani de zile bătaia până am vrut să mă apăr. Într-una din zile am dat în el de frică, cât de tare am putut. Puțin a lipsit până la o reală tragedie. Eu, victima ce tresărea la orice atingere şi care mânca bătaie inclusiv din această cauză, am fost în stare să ripostez, să mă apăr.
A fost şocant pentru mine să constat că puterea este la mine. Că mă pot apăra de astfel de indivizi, însă cel mai bine este să mă apăr plecând şi nu copiind din comportamentul lor.
Am stat prea mult. Şi da. Nu a fost uşor să plec. Orice victimă care a stat ani lângă un agresor poate spune că oarecum te „înveți“ aşa. Eu am pus ghilimele pentru că cred cu tărie că nu te înveți, doar acumulezi şi refulezi pe unde poți, când şi cum poți.
Avem nevoie de conștientizare și să luăm măsuri. Sunt foarte multe femei abuzate în România. Ele şi copiii lor. Acest fenomen este des întâlnit, mai ales că, cu cât ne îndepărtăm de oraşe, cu atât situația devine mai dramatică. Unora dintre aceste femei le este frică de consecințe dacă vorbesc, altele sunt copleşite de ruşine aşa că tac și îndură. Am fost şi eu, rând pe rând, toate tipurile de femeie de mai sus. Până decizi şi reușeşti să pleci treci prin dureri, umilințe, frică şi ruşine, iar ele rămân cu tine şi după.
Aşa că nu sta femeie cu agresorul până îi înveți limba! E posibil să nu îți placă prea tare de tine când te trezeşti că o înțelegi aşa de bine. Este viața ta și tu contezi. Și mai ştii ceva? Nu eşti nici singura şi nici singură. Primul pas este cel mai greu. Să ceri ajutorul. Apoi vine al doilea pas. Să nu te mai simți cel mai singur şi amărât om din univers şi, în acelaşi timp, să înveți să accepți ajutorul primit.
Pentru orice fel de abuzuri domestice, fizice, sexuale sau psihologice, comise asupra ta sau asupra copiilor tăi, poți face o sesizare la poliție, poți suna sau trimite o sesizare scrisă la centrele de ajutor sau asistență socială apropiate și poți cere ajutorul unui psiholog, psihoterapeut.
Recent s-a creat pe Facebook campania „Mami, de ce plângi“, inițiată de Raluca Bădița, blogger craiovean, care a creat un grup de susținere pentru femeile abuzate, unde puteți împărtăși experiențele trăite, cere ajutorul și ajuta, la rândul vostru, îndrumați de specialişti, care s-au alăturat acestei cauze.
Ionela Popa

Sfatul specialistului

Violența domestică este o problemă majoră, iar familiile în care se manifestă sunt puternic afectate. Cel mai mult au de suferit copiii care cresc într-un mediu familial umbrit de violență domestică. În cele mai multe cazuri, cei mici se vor simți neputincioși, le va scădea stima de sine și încrederea în forțele proprii și, aproape inevitabil, copiii vor crede că sunt vinovați de ceea ce se întâmplă în familia lor. Trauma pe care o suferă un copil expus la episoade de violență în familie poate să treneze pe tot parcursul vieții și să afecteze schemele de gândire ale viitorului adult. El va activa scheme dezadaptative cum ar fi, de exemplu, teoria conform căreia „dacă nu fac totul perfect, voi fi aspru pedepsit sau nimeni nu mă va aprecia și respecta“. Trauma nu își modifică vârsta odată cu subiectul, ci rămâne și este gestionată cu resursele cognitive de la vârsta trăirii ei. Un aspect foarte trist și îngrijorător este faptul că violența domestică este, în foarte multe cazuri, ascunsă, ea fiind considerată o rușine sau un semn de incompetență de către cei cărora le este aplicată. În acest fel, auzim adesea de mame (în special) care rămân lângă agresorul lor „pentru copii“. Persoanele care trăiesc astfel de experiențe trebuie să știe că este necesar să scoată cât mai repede, fără amânări, copiii din acest mediu extrem de nociv. Pentru a găsi puterea de a lua această decizie, este important să conștientizeze și să gestioneze sentimentele pe care le simt: teama de eșec, credința că nu sunt suficient de puternice, prejudecățile legate de „ce va spune lumea“. Atât copilul, cât și părintele agresat au nevoie să se rupă din mediul nociv pentru a începe recuperarea și terapia în scopul vindecării traumei.
Georgiana Oprea, psiholog, psihoterapeut