N-au lăsat în urma lor un capăt de aţă produs de ei, o scobitoare, ceva palpabil. Cu foarte rare excepţii care întăresc regula, pe unde au trecut a crescut deşertul, s-a înălţat ruina şi încă un strat de sărăcie. Din sutele de milioane de euro prădate de răposatul Patriciu n-a rămas nimic pe aici. Totul s-a dus pe apa Tamisei sau peste marele zid chinezesc. A lăsat moştenire patriei nişte case scoase la licitaţie de bancă şi o gaură neagră în buget. Şpăgile de milioane date în dosarul Microsoft s-au plătit tot pentru a câştiga înzecit alte milioane, livrând în contul lor un mare nimic.
Nu era nevoie de licenţe (cu atât mai mult supraevaluate) când poţi lucra gratis cu open source. Nici în acest caz corupţia n-a contribuit la mersul economiei sau la progresul tehnologic. Până şi şpăgile intrate în buzunarele miniştrilor au ieşit afară prin firme off-shore, că doar nu era nimeni tâmpit să le pună în declaraţia de avere şi să plătească impozit pe venit.
Cel mai elocvent caz cu milioane făcute din pix rămâne dosarul despăgubirilor. Sute de milioane de euro câştigate fără pic de efort, din măsluirea unor hârtii, prin simpla mituire a unor funcţionari şi prin implicarea unor mahări care au pus câteva zerouri în plus pe nişte rapoarte de evaluare, că doar nu dădeau din buzunarul lor. Banii şi-au luat apoi zborul către Insulele Virgine, Belize, Dubai etc. La rândul lor, marii moguli au făcut un titlu de glorie din a nu plăti un leu la stat, s-au specializat în evaziune fiscală şi spălare de bani la scară industrială.
Dacă adăugaţi alte zeci sau sute de milioane de euro supte din fonduri europene care n-au lăsat nici o dâră în societatea românească, aveţi imaginea unui stat prădat din interior la modul primitiv. Noile generaţii de răpitori s-au învăţat cu multă pradă înhăţată fără efort.
Nu-şi mai propune nimeni azi să preia cu bani puţini o fabrică de la stat pentru a ridica din cenuşă propria afacere, luată chiar aşa, prin rapt. Prea multă bătaie de cap, când e mai simplu să corupi doi-trei fomişti de la stat, un ministru sau vreun politruc disperat să-şi recupereze investiţia din campanie.
Ăştia îţi deschid rapid şi ieftin uşa vistieriei, de unde băieţii deştepţi se înfruptă la zece mâini din banii strânşi de la proștii naţiunii care încă muncesc şi plătesc taxe. Aici urmează partea cu adevărat dramatică. Sumele astronomice drenate din bugetul de stat în afara ţării sau sifonaţi prin firme-fantomă se văd în mizeria din spitale, în drumurile tot mai proaste, în infrastructura civilă făcută praf. După marea criză începută în 2008, banii odată furaţi de la stat nu se mai întorc neam în economie.
Unde mai pui că a început să funcționeze confiscarea averilor, aşa că a început frenezia împrăştierii lor prin lumea largă. Noroc că banii sunt tot mai greu de ascuns în ziua de azi.
Clanurile mafiote din Italia se omorau în anii ‘80 – ‘90 pe marile lucrări de antrepriză, pe construcţia de autostrăzi, lucrări civile etc. În urma lor nu lăsau doar morţii clanurilor rivale îngropaţi în ciment, cadavrele de judecători şi procurori întinse pe caldarâm şi o armată de politicieni corupţi. Mafia italiană investea banii în construcţii civile, lucrări contractate de municipalitate etc.
A nu se înţelege de aici altceva, constatăm doar că noua formă de banditism autohton s-a cam obişnuit să fure fără a presta ceva la schimb. Parcă nimeni nu mai vrea să muncească în ţara asta, nici măcar hoţii. Cu toţii par să-şi îngroape banii în case de neam prost, în pământ, în bijuterii, în lux personal.
Nu vezi pe nimeni din marii borfaşi întorcând măcar puţin către societate, cât de puţin. Nu investesc în educaţie, în cercetare sau în afaceri care să producă ceva, un şurub sau un tractor. Atunci când aruncă firimituri o fac tot egoist, ca simplu exerciţiu de imagine, pentru a-şi lustrui propria statuie. Nu-şi răscumpără păcatele în nici un fel, n-au nici măcar ambiţia de a-şi ţine departe copiii de afacerile lor murdare, ci intră la închisoare împreună cu ei. O mafie decăzută la nivelul fanarioţilor de acum trei secole.
Cu toate anchetele procurorilor din ultimul timp, motorul economiei negre şi-a redus motoarele. Cei care şi-au construit afacerile pe bani negri, pe evaziune şi mită, pe o relaţie privilegiată cu statul, se plâng că a paralizat business-ul, că nu mai merge nimic şi că toată lumea a îngheţat de frica procurorilor.
Sebastian Lăzăroiu scrie inspirat despre blocajul din administraţie, despre disperarea din lumea afacerilor ilicite şi ridică o întrebare interesantă: „Ar trebui să se oprească procurorii şi serviciile de informaţii (aflate şi ele sub tirul politicienilor) din cruciada anticorupţie?“.
Esenţial mi se pare răspunsul la această întrebare-cheie: „În ce priveşte comportamentul funcţionarilor şi oamenilor de afaceri în faţa ofensivei DNA, trebuie să ne obişnuim cu gândul că lucrurile vor rămâne blocate câtă vreme clasa politică nu oferă mecanisme şi circuite alternative. Dacă până acum corupţia şi clientelismul reprezentau un al doilea motor al economiei, poate chiar mai puternic decât dispozitivul oficial de creştere a PIB, e timpul să imaginăm dinamică economică bazându-ne pe transparenţă, inovaţie şi competiţie liberă“.
De acord, cu observaţia că în ultimii ani corupţia nu mai juca nici măcar rolul de motor economic paralel, ci funcţiona ca o drenă groasă înfiptă în inima unui corp tot mai vlăguit, stors de ultimele picături de sânge, vampirizat de ultimele resurse de energie. Pomparea resurselor în afara ţării a adus statul la limita supravieţuirii, în pragul imploziei. Ofensiva anticorupţie ţine astăzi loc de perfuzii, dar pacientul va muri instant dacă acestea vor fi scoase acum. Deocamdată, s-a oprit hemoragia, însă dacă pomparea banilor din buget se reia am pierdut degeaba zece ani din viaţa noastră.
Nu, România nu-şi permite să oprească nimic. Dimpotrivă, din varii motive se vede silită să tureze la maximum instituţiile de forţă şi, cu tot cinismul, asumându-şi eventuale victime colaterale, pentru a ne asigura supravieţuirea ca stat funcţional pe bază de reguli şi legi, nu la dispoziţia unor reţele mafiote organizate sub numele de partide. Sau la dispoziţia Rusiei. Ne trebuie alţi oameni politici, alte reguli pentru partide, relaţii de afaceri oneste, bani ceva mai munciţi, curăţenie totală în presă pentru a aşeza societatea pe o bază puţin mai curată. Azi, oriunde apeşi cu degetul ţâşneşte puroi.
Pentru a nu fi muncit degeaba zece ani este nevoie de încă zece ani cel puţin. Dacă România n-o va ţine tot aşa mult şi bine, nu se va instala în conştiinţa publică faptul că justiţia este implacabilă, că legea se aplică tuturor şi că oricine încalcă legea va plăti mai devreme sau mai târziu. Confiscarea averilor şi confiscarea extinsă vor juca un rol crucial în descurajarea asumării riscului de a fi prins, dar de a rămâne cu o avere cât pentru trei generaţii după câţiva ani de puşcărie.
Pe de altă parte, va trebui să fim conştienţi că se apropie ziua când masa critică de politicieni cercetaţi penal, de borfaşi mari şi mici vor face front comun împotriva justiţiei. Au mai încercat şi vor mai încerca, aşa cum se întâmplă din nou, să schimbe paradigma, să relativizeze totul, să pună anchetatorii pe scaunul acuzaţilor, să aşeze corupţia în capul celor care o investighează. Orice tentativă de a distruge instituţii-cheie trebuie descurajată în mod exemplar, altfel va genera precedente periculoase şi va încuraja alţi borfaşi să procedeze la fel.
Din fericire, va fi dificil de realizat o conjuraţie a penalilor în perioada imediat următoare. Ei se află azi la stadiul când se toarnă între ei, se urăsc din rărunchi din cauză că unii au înfundat puşcăria, pe când alţii au scăpat basma curată, unii au trecut deja prin umilinţa anchetelor şi proceselor, pe când alţii sunt abia la început. Apoi, funcţionează din fericire barajul opiniei publice, societatea s-a mai trezit. Sondajele de opinie indică toate o susţinere masivă acordată ofensivei anticorupţie. Orice tentativă brutală de a o sufoca ar scoate oamenii în stradă.
Aceasta este perspectiva optimistă asupra apocalipsei. Dar la pachet vine o întrebare care întunecă puţin viitorul. Sediul puterii s-a mutat azi la instituţiile de forţă. Sediul puterii nu mai este nici la partide, nici la preşedinte, nici la guvern, nici în Parlament, nici în presă. Ăştia toţi sunt în buzunarele lor. Întotdeauna sună prost când salvarea vine de la servicii secrete, procurori, instituţii de forţă. Cum vom afla noi, ceilalţi, dacă răul nu s-a mutat între timp dintr-o parte în alta? Cum vom şti că n-o vor lua razna la fel ca ceilalţi? Şi cum îi vom opri, la o adică? Ce mecanisme funcţionale avem să ne protejăm în caz de abuz?
Banii merg, de când e lumea, mână în mână cu puterea.
