Jurnalistul Vlad Mixich visează o revoluție și scrie despre ea pe hotnews.ro. Cum mă recunosc și eu în portretul „românilor inteligenți de peste hotare, care scriu texte revoltate de la distanță“, m-am simțit îndreptățit să răspund în rândurile de mai jos interpelării tânărului jurnalist.
Dragă Vlad Mixich,
Știu că ai prefera, cum spui, să iau primul avion spre casă și să mă alătur „revoluției tale“ decât să-ți scriu scrisori din străinătate. Dar, cum nu am de gând să mă întorc, simt nevoia unei scurte explicații, pentru că mesajul tău generos nu trebuie ignorat, așa cum nu se face să ignori în zilele noastre nici un cuvânt al unui om cinstit.
Pe la începutul lui ’90, când băieții deștepți se învârteau de un butic sau de un vapor, după posibilități, nu știu cine m-a convins că revoluția nu se terminase și că locul meu trebuia să fie în primele rânduri. Așa mi-am irosit vreo doi ani, cu sindicate studențești, punctul 8, Piața Universității, articole, proteste și așa mai departe. Când m-am trezit, pierdusem doi ani de viață, o facultate și o posibilă carieră, dar lucrul cel mai rău era că în jurul meu nu se schimbase nimic, iar țara era toată în puterea canaliilor politice, care o vor devora și vor îngropa resturile. Dar m-am trezit, zic? Am spus, hai să dau cu ei de pământ – și m-am făcut ziarist de investigații, am scotocit după listele cu colaboratorii Securității, am scris sute de pagini despre afacerile necurate și despre corupția din administrație, am luptat până și cu armele lor și, recunosc, am aranjat campanii electorale ale „forțelor democrate“. Numai să fie bine. Și când m-am oprit ca să iau o gură de aer și să mulțumesc pentru aplauze, securiștii erau și mai în față, bișnițarii erau și mai bogați, iar foștii mei șefi de la gazetă colecționau ceasuri cu diamante sau învârteau banii lui Vântu. Când prietenii mei se aranjau în Elveția, în Canada sau în State, eu am făcut pe deșteptul și n-am vrut să plec. Am zăngănit mănunchiul de chei în piață și mi-am pus nădejdea în cei „patruzeci de mii de specialiști“ care aveau, în sfârșit, să salveze România. Dar la sfârșitul mandatului lor, după zece ani de la revoluție, România avea de ales între Iliescu și Vadim. Iar eu eram pe lista unei „generații așteptate“ și mă încălzeam pe margine. După alți patru ani, trecea drept o poantă bună să alegem „între doi comuniști“, iar acum, după ce s-au împlinit zece, foștii generali de securitate prezidează lansări de cărți, bișnițarii dau lecții de capitalism, interlopii se salută în parlament, iar noi nu mai avem nici măcar a alege, pentru că lumea iese în stradă și scandează (tu apreciezi asta, înțeleg) „Ole, ole, noi urâm partidele“.
Dragă Vlad Mixich, te întreb, de ce aș crede acum în revoluția ta, când eu am pierdut toate revoluțiile mele? Nu mai este nici o revoluție de câștigat în România, pentru că nu mai există un obiect al revoluției. România, nu spun o noutate, nu mai este de mult condusă de o clasă politică, ci de marii beneficiari ai guvernărilor corupte, care s-au tot rotit timp de 20 de ani. Împotriva lor nu mai există revoluție. Nu mai există alegeri. Nici măcar nu au nevoie de jandarmi care să îi apere. Vor continua să prospere în spatele oricărei puteri politice. Vor continua să cumpere, să controleze, să corupă, iar noi vom căsca gura la televizor și ne vom înjura pe forumuri. Copiii lor vor fi în parlamentul de mâine, iar copiii noștri vor fi tot la proteste, în stradă.
Înțeleg, tu îmi vorbești de o revoluție morală sau, cel puțin, de una a bunului-simț. Dar morala și bunul-simț nu au câștigat nici o revoluție în acești 20 de ani. Morala și bunul-simț, am învățat din istoria civilizațiilor moderne, au nevoie de legi și de o justiție care să le impună, or, tocmai acestea sunt cele mai șubrede temelii ale statului român. Românul a învățat bine o singură lecție: aceea că trebuie să-și scape singur pielea. Știu că am să te dezamăgesc, dar trebuie să-ți spun că „revoluția ta“, cu prietenul tău care desfundă de unul singur canalul din cartier, cu studentul cinstit la examene și cu un grup de oameni care se încăpățânează să trăiască demn și onest, e admirabilă și plină de demnitate, dar nu are nici o putere să mai schimbe lumea românească, așa cum crezi. Să-ți mai spun că mare parte din lumea de care vorbim nici măcar nu vrea să se schimbe? Că s-a învățat să aștepte un „prost“ care să le desfunde canalul? Că, acolo unde „baronii“ se ospătează din ciolan, ea s-a deprins să ciugulească din resturi? Și nici măcar nu o acuz! Nu ne-a învățat nimeni, ca în Grecia veche, că nedreptatea e rea în sine, iar nu pentru că cel nedreptățit sunt eu sau altul.
De aceea protestele din aceste zile sunt anemice și dezlânate. De aceea solidaritatea e doar pe facebook. De aceea prietenul tău va desfunda canalul în continuare de unul singur. De aceea, unul sau altul, un sportiv, un cercetător, un profesionist, va reuși din când în când să se impună, iar noi îi vom saluta performanța miraculoasă și vom spune „iată, dom’le, se poate și în țară“. De aceea eu nu vreau să mă întorc. Iar ultima revoluție pe care am de gând să o port până la capăt este cu mine însumi.
• ioanflorin.wordpress.com
