Principiul impozitării corecte

O nouă scrisoare de intenţie a Guvernului României către FMI a fost publicată săptămâna trecută. Acesta este un document care permite boardului FMI să elibereze şi ultima tranşă a împrumutului de stabilizare. După ce tranşa intră în conturile BNR, suntem pe picioarele noastre. În ciuda a ceea ce s-a scris prin presă, nu mai putem solicita alt împrumut de la FMI. Statutul FMI nu permite să se acorde două împrumuturi de stabilizare unul după altul. Până la plata integrală a împrumutului (către FMI şi către Comisia Europeană), poţi să ceri suplimentarea unui împrumut, dar nu două, unul după altul.
Guvernul României trebuie să încheie alt tip de acord, numit acord preventiv, prin care unele dintre acţiunile prevăzute pentru consolidarea bugetului şi modificarea guvernării să fie îndeplinite. Oricum, FMI şi Comisia Europeană au fost neobişnuit de amabile cu Guvernul României în 2009. În ciuda opoziţiei iniţiale a guvernului de atunci, au aprobat de urgenţă un împrumut mare (de 11 ori contribuţia noastră la FMI, plus de cinci ori contribuţia noastră anuală la UE), au permis utilizarea unei părţi a împrumutului pentru plata salariilor şi a pensiilor, au modificat unele obiective ale programului de consolidare pentru a se adapta modului contorsionat în care lucrează administraţia românească. Ama-bilitatea aceasta are o explicaţie simplă: România a fost un caz de succes pentru FMI. În 2004, s-a încheiat primul acord stand-by complet cu România, după vreo şapte altele eşuate. În 2005 însă, guvernul a terminat brusc acordul preventiv cu FMI, s-a lansat în cheltuieli nesăbuite şi… ştiţi povestea mai departe. Ştiţi, de asemenea, ce conţine actuala scrisoare de intenţie: disponibilizări pe scară mare, îngheţarea pensiilor şi salariilor în sectorul public, reducerea drastică a investiţiilor din fonduri proprii, reducerea arieratelor şi a pierderilor companiilor de stat. Prognoza că România va avea creştere economică de 1,5-2% anul viitor este optimistă.
Acestea sunt teme impuse. Mai avem însă şi teme de casă.
Una dintre aceste teme este revizuirea sistemului şi principiilor impozitării în România. De zeci de ani, bugetul României ajunge doar la 31-32% din PIB. Ar trebui să ajungă la 36-37%. Toţi indicatorii macroeconomici s-ar modifica atunci: deficitul bugetar, ponderea datoriei externe şi interne etc. Diferenţa dintre 37 şi 31 este dată de evaziunea fiscală (dar aceasta este altă poveste) şi de modul în care funcţionează sistemul impozitelor şi taxelor locale şi centrale. Astăzi vom vorbi numai despre impozitele pe clădiri, terenuri şi mijloace de transport, care sunt toate impozite locale. Vă reamintesc că mai bine de jumătate din primăriile României sunt practic în stare de faliment, situaţia fiind atât de gravă încât până şi FMI a autorizat introducerea CDS (credit default swaps), procedura de rostogolire a datoriilor publice care a trimis Grecia şi Irlanda în faliment naţional.  
Principiul de bază este că orice proprietar de teren, de clădire şi de mijloc de transport datorează un impozit autorităţii locale pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea. De ce? Pentru că autorităţile publice sunt responsabile de teritoriul, locuitorii şi mediul ambiant în limitele graniţelor administrative. Orice altă discuţie este pierdere de vreme.
Şi acum să citim din Codul Fiscal. Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru: clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice. Consecinţa? Statul are peste 50% din clădiri subutilizate sau neutilizate. Statul nu calculează amortismente pe clădiri şi deci nu poate acumula rezerve contabile pentru modernizarea lor. Statul deţine o clădire pe teritoriul comunei X, o lasă în paragină şi construieşte alta dincolo de drum, pentru care cere de la comună teren, asfalt, prelungirea canalizării, alimentării cu apă, gaze etc. În contabilitatea naţională, Palatul Poporului are valoare zero. Dacă administraţia Palatului ar vrea să ia un credit comercial pentru a moderniza o parte în vederea închirierii nu poate. Nici o bancă nu-i dă credit uitându-se la fotografia clădirii. Îi trebuie acte. Aici sunt 1,5% din PIB. Repet, acestea sunt taxe şi impozite locale, nu naţionale. Dacă statul are o puşcărie pe teritoriul comunei Podari, ar trebui să datoreze consiliului comunal impozit pe teren şi clădiri.
Clădirile care, prin destinaţie, constituie locaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice. Şi mai ciudat. Nu vorbesc despre faptul că în ultimii 20 de ani în România s-au construit 18.000 de biserici (toate, dar toate, cu fonduri publice) şi nici un spital public. Vorbesc despre faptul că bisericile, casele praznicale, hotelurile, pensiunile, locuinţele monahale etc. (peste 80 de mii de clădiri) primesc subvenţii din bugetul fiscal, de la BNR şi companiile de stat, de la oameni obişnuiţi, dar nu plătesc nici un leu impozit. Dacă familia Popescu face, cu credite plătite din greu, o pensiune la Rânca, taxele şi impozitele pe teren şi clădire sunt plătite prompt, înainte de 30 martie, pentru a se beneficia de reducere. Dar dacă un cult legal în România construieşte (cu fonduri publice) o biserică cu termopane şi încălzire centrală – nu datorează nimic, nimănui. Alte 2% din PIB.
Clădirile care constituie patrimoniul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice. Asta e şi mai grotescă. Nu mi-o explic decât prin faptul că în guvern şi parlament au fost totdeauna foarte mulţi profesori universitari. Nu vorbesc despre faptul că veniturile din taxe ale şcolilor private şi publice nu sunt purtătoare de TVA şi nu plătesc impozit pe profit. Vorbesc doar despre faptul că învăţământul public şi privat din România deţine peste 60 de mii de clădiri, o treime din ele neutilizate. Încă 2% din PIB.
Repet, pentru a nu crea discuţii inutile. Bugetul statului este constituit din taxe şi impozite. Ele sunt plătite de contribuabili. Când însă statul are proprietăţi, desfăşoară activităţi economice sau administrative, devine el însuşi un contribuabil. Numai că destinatarul taxelor plătite nu este el însuşi, ci autoritatea locală. Adică oamenii care plătesc impozite numai pentru privilegiul de a locui într-o comună fără canalizare, apă, drumuri şi canalizare.  
Nu mai apuc să vorbesc despre scutirea pe taxa pe mijloacele de transport de care se bucură vehiculele publice. Sunt 600.000 (da, citiţi atent, şase sute de mii) de vehicule în proprietate publică. Dumneavoastră plătiţi trei milioane de lei pentru Logan. Directoraşul de serviciu dintr-un orăşel de provincie care umblă gratuit cu BMW-ul statului nu plăteşte nimic.
Încă 2% din PIB.
Şi mai sunt….