Cum am început să plâng sub duş

„Ni se spune tot timpul ceva. La capătul zilei, eşti plin de informaţii şi nu ştii, de fapt, nimic“, scria de curând Andrei Pleşu într-un editorial din Adevărul. Caruselul personajelor de lemn, aceleaşi obsedante creaturi care se tot învârt, pe micile ecrane, ne tâmpeşte. Cum de producătorii emisiunilor televizate evită insistent să aşeze pe scaunele din platouri specialişti? Pentru că nu specialiştii au căutare în industria manipulării televizive, ci acei oameni care au un „răspuns“ la orice întrebare, mai puţin la una simplă. De pildă, poate cineva să răspundă scurt şi clar la întrebarea: „Ce meserie are Mugur Ciuvică?“ (omul e unul dintre invitaţii aflaţi permanent pe micul ecran).
Din când în când, se simte însă nevoia unui duş purificator. Se simte nevoia de siguranţă, de luciditate şi de adevăr. Nu există astăzi în România o persoană publică în măsură să ni le poată oferi şi tocmai de aceea ne vom spăla neuronii cu cifre. Şi acestea pot fi, desigur, manevrate, dar atunci când utilizarea lor este comparativă, fie cu alte state europene, fie cu anii precedenţi, marja de eroare este mică. Să o luăm aşadar metodic.
Guvernanţii tot repetă că am rămas fără bani în vistierie. Dar nu explică şi cum de s-a ajuns aici. Cheltuielile din vistieria ţării îndreptate către personalul bugetar au crescut foarte rapid din 2004 până în 2008, cu plus 150%. Comparând cu mediul privat, în care salariile au crescut în aceeaşi perioadă cu 100%, trebuie că ţara care şi-a permis o aşa generozitate a descoperit şi o mină de aur, şi un zăcământ de petrol. Din vistieria României, 33 de procente s-au dus pe salariile angajaţilor în sectorul public, fiind pe locul 9 în UE, în timp ce din bugetul Germaniei, ţară aflată pe ultimul loc, se duc doar 16,6% către salariile din sectorul public.
Suntem în frunte şi la ponderea cheltuielilor din buget cu pensiile. Doar Grecia ne mai întrece. Guvernanţii ne-au tot spus că sistemul de pensii este aproape falimentar. Dar cum de s-a ajuns la asta? Dacă în 2001 erau zece mii de pensionări anticipate pe an, în 2010, numărul acestora a crescut de douăsprezece ori. Această tendinţă a început în 2002 şi s-a împământenit din 2004. Din câte ştim, România nu a trecut prin vreun război în ultimul deceniu, dar numărul pensionaţilor pe caz de invaliditate a crescut constant din 2001, invalizii fiind astăzi cu două sute de mii mai numeroşi. Un oraş întreg. În plus, pentru că alegerile băteau la uşă, un anumit guvern a dublat în doar doi ani (2006-2008) valoarea punctului de pensie. Probabil că tot mina de aur şi zăcământul de petrol sunt în spatele acestei dublări.
Românii nu sunt întreprinzători, nu deschid afaceri, se plâng guvernanţii. Dar nici o şoaptă despre cauza unui astfel de comportament. Statistici ale Băncii Mondiale certifică faptul că, în România, este din ce în ce mai greu să faci afaceri. În 2009, eram pe locul 45 la flexibilitatea mediului de afaceri, în 2010 am ajuns pe locul 55, cea mai importantă scădere fiind în birocraţie, unde am căzut de pe locul 92 pe 112 (din 183 de ţări). În ceea ce priveşte uşurinţa de a plăti taxele datorate statului, România e pe locul 149 (din 183 de ţări)! Mai bine decât noi stau bulgarii, ungurii, balticii şi mulţi alţii.
Dar mina de aur şi zăcământul de petrol chiar există în România, doar că politicienii, orbiţi de o îngustă rapacitate, nu sunt interesaţi să le remarce. Începând cu intrarea noastră în UE, statul român a profitat de banii europeni doar în 2008, atunci când a reuşit să atragă mai multe fonduri din bugetul Uniunii decât plăţile obligatorii către acesta. Pe total însă, după trei ani, România este în pierdere cu 455 de milioane de euro, reuşind să absoarbă doar 10% din banii gratuiţi pe care Uniunea ni i-a oferit până în 2013. Doar o zecime.
Toate acestea sunt cifre care descriu felul în care statul român a fost guvernat în ultimul deceniu. Concluzia rămâne să o extrageţi singuri. Dar după acest duş din care au curs cifre necruţătoare, nu pot să nu-l citez pe Mircea Eliade, care scria în anii ‘30 că „singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi“.