Şi totuşi…

Deprecierea leului este o perspectivă care dă frisoane celei mai mari părţi a populaţiei active din România. Nu este vorba numai de răsfrângerea în inflaţie, prin intermediul scumpirii mărfurilor din import, sau de majorarea unor taxe şi accize calculate în moneda europeană. Contractând împrumuturi denominate în euro, dar şi în alte valute, în anii de expansiune a creditului, o bună parte a populaţiei trăieşte acum coşmarul că orice ieftinire a leului se va traduce printr-o rată mai consistentă de plătit băncii. Este totuşi o privire în care punem carul înaintea boilor. Şi asta, pentru că, de fapt, chiar această structură a portofoliilor de credite a băncilor româneşti este cea care pune presiune pe moneda naţională.
Recent, guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, atrăgea atenţia în faţa comisiilor parlamentare de buget-finanţe că o continuare a procesului de depreciere a leului nu ar fi nici necesară şi nici nu ar face bine economiei. Într-adevăr, în ultimul an, atât prin intermediul supapei cursului de schimb, cât şi prin ajustarea sectorului privat şi reducerea dramatică a importurilor, deficitul de cont curent a cunoscut o contracţie severă. Potrivit datelor furnizate ieri de BNR, acest indicator se cifra după primele opt luni la 2,449 miliarde de euro, în scădere cu 78,6% faţă de perioada similară a anului trecut. Este, într-adevăr, o ajustare drastică, care numai aparent ar fi de însănătoşire a economiei româneşti. Banca centrală a punctat de mai multe ori în acest an că o reducere mult prea rapidă şi accentuată a deficitului de cont curent ar putea vătăma economia reală în contextul în care structura importurilor include nu numai bunuri de consum, ci şi tehnologii, materii prime sau subansamble utilizate de companiile cu profil industrial din ţară.
Mugur Isărescu a subliniat că, la un curs de cinci sau şase lei pentru un euro, prognozat de unii analişti, deficitul de cont curent nu numai că s-ar ajusta, dar chiar ar trece pe surplus, ceea ce este cu totul excepţional pentru o ţară emergentă, care are nevoie de investiţii străine pentru a se dezvolta. România, la un astfel de derapaj al cursului, s-ar transforma într-o exportatoare de capital, ceea ce, într-adevăr, ar fi de nedorit. Discursul guvernatorului BNR a fost menit să calmeze presiunile pe curs într-o perioadă destul de delicată. Aducând în discuţie un indicator fundamental, deficitul de cont curent, şeful băncii centrale a dorit să evidenţieze că leul nu are motive speciale pentru noi deprecieri şi că presiunile de ordin fundamental sunt reduse. Aviz celor cu poziţii lungi pe cursul euro/leu!
Şi totuşi, dacă lucrurile chiar stau astfel? Dacă România se va transforma într-o ţară exportatoare de capital în anii ce vin? Dacă modelul unei dezvoltări de durată, cu aportul substanţial şi coerent al capitalului occidental, prin accederea la Uniunea Europeană, nu a fost decât o amăgire din anii de boom? Oare de ce nu ne-am putea gândi că fluxurile speculative au generat o economie de bubble într-o ţară periferică de la extremitatea „lumii civilizate“, tratată ca o colonie a statelor dezvoltate şi a puternicelor multinaţionale? Inflamarea absurdă a activelor, escaladarea unei bule nesustenabile a creditării, menţinerea unor marje de profit ridicate care au istovit consumatorii, finalmente graba de a marca unele deţineri pot fi indicaţii în acest sens.
Mai întâi ne-am înstrăinat activele pe nimic. Am cedat controlul resurselor. Apoi am oferit concernelor internaţionale propria noastră piaţă. În cele din urmă, ne-am vândut capacitatea de îndatorare. Ce a fost de extras rapid din România s-a cules. Profiturile capitalului occidental au fost enorme şi acum pot fi duse acasă. Piaţa locală oferă în continuare oportunităţi, dar pentru potenţarea acestora este nevoie de investiţii, de viziune pe termen lung. Sunt dispuşi investitorii internaţionali la acest efort în circumstanţele actualei crize?
„Nu bail-out, ci bail-in“, este strategia BNR explicată de guvernatorul Mugur Isărescu în primăvara acestui an. Adică nu pomparea haotică de bani în instituţiile financiare cu probleme, ci implicarea investitorilor privaţi în suportarea poverilor crizei financiare şi confruntarea pieptiş a acesteia. Abordarea diferenţiată şi flexibilă a investitorilor, în paralel cu oferirea unui climat de încredere şi a unui cadru adecvat de dezvoltare a afacerilor. România poate oferi în continuare un potenţial imens de câştiguri, cu condiţia ca acestea să fie puse în valoare prin aportul de investiţii al capitalului privat, mai preciza şeful băncii centrale cu ocazia Forumului Financiar Central şi Sud-Est European organizat la Bucureşti, la finele lunii mai.
Economia privată românească a făcut eforturi substanţiale în ultimul an pentru a se ajusta, deficitul de cont curent s-a subţiat dramatic, consumatorul încearcă să revină în parametri sustenabili, activele s-au înscris pe un sănătos proces deflaţionist, iar debitorii încă se achită de obligaţiile contractelor de împrumut. O adaptare din mers, vecină cu aterizarea dură. Acum rămâne să vedem cum va trece examenul capitalul străin. În perioada următoare vom avea răspunsul. Se păstrează paradigma unei dezvoltări pe termen lung a României ca ţară membră a Uniunii Europene? Sau vom descoperi că, de fapt, capitalul occidental a inflamat aici o economie de bubble, urmărind generarea unor profituri uriaşe pe termen scurt şi repatrierea imediată a sumelor investite? Cursul de schimb este doar o metodă de măsurare a atitudinii reale a investitorilor nerezidenţi faţă de România? Vom afla, în curând, dacă, într-adevăr, am intrat în „concertul european“ – cum ni s-a spus în ultimii ani – sau dacă, dimpotrivă, suntem o colonie de mâna a doua a capitalului din Vest.