Cârciumile

Londra. The Court. Cârciumă obişnuită, de „cartier“, în care unul ca Hugh Grant n-ar călca niciodată, dar toată gaşca din „The Full Monty“ s-ar simţi ca acasă. Lume multă, multă, colorată divers, geme îndurerată în faţa paharelor pline cu Guinness şi cu alte licori mai blonzii. E meci. De tenis. Semifinala de la Wimbledon în care, pentru prima dată în mulţi ani, a ajuns şi Andy britanicul. Lângă plasma masivă pe care se văd servele lui Andy e agăţată o bucăţoaie mare şi simplă de lemn: „În fiecare joi, de la ora 19.00, vă aşteptăm la clubul de vin“. Cârciuma oftează: Andy a ratat o minge. Deasupra capului meu, pe un panou ca de grădiniţă, sunt înfipte cu ajutorul unor capace de bere fotografiile barmanilor şi chelnerilor. Fiecare a scris dedesubt cum îi place să-şi petreacă timpul liber. Eu primesc de la Sasha o grămadă monstruoasă de costiţe unse cu gem. Sasha adoră, ca şi mine, să schieze. Îl privesc zâmbind şi ştiu că-i voi lăsa un bacşiş mai mare. Deodată, câţiva oameni se ridică atenţi în picioare. Printre ei, o bătrânică simpatică semănând cu bunicuţa din desenele animate. E şi îmbrăcată la fel: rochie cu bulinuţe, ochelari rotunzi şi o pălărie cochetă, alături, pe scaun. Andy trebuie să salveze o minge de meci. Cei care fumează pe strada din faţa cârciumii îşi înghit fumurile şi se grăbesc înăuntru, să nu rateze momentul. Andy salvează mingea. În spatele meu aud un strigăt reţinut, lansat cu patos şi puternic accent londonez: „Go, Andy! Go, you focking legend!“. Sunt singurul care întoarce curios capul: accentul a ieşit din gura unui adolescent mustăcios şi tuciuriu, cu fizionomie de indian. Gaşca lui: o asiatică, doi negri simpatici şi un alb cu o coroană de păr roşcat. Andy pierde meciul şi eu sunt singurul care îşi părăseşte masa. La ieşire, mă abţin cu greu şi nu cumpăr tricoul personalizat al cârciumii de cartier The Court.
Bonn. Bonner Eck. Cârciumă pe colţul unei străzi liniştite, dintr-un oraş provincial aşezat pe malul Rinului. Locul e mic şi oamenii puţini. Am numărat opt. Mesele sunt din plastic, dar fiecare e acoperită cu o pânză în pătrăţele alb-roşii. Scaunele confortabile îndeamnă la somn. Un tată împreună cu fiul îşi parchează bicicletele în faţă şi pornesc un dialog despre mountain bike cu barmanul. În faţa lor apar paharele-eprubetă de Kölsch, dar numai după ce lemnul tejghelei a fost lustruit cu ajutorul unui ştergar şi al unor mişcări iscusite şi, pare-se, ritualizate. Intră un moş cu burtă de-un cot. Nu scoate nici un cuvânt şi, peste 15 minute, primeşte o friptură mare şi un pahar de Apfelsaft. De barbă i se agaţă câteva fibre de carne, pe care le culege cu limba lipicioasă şi plescăitoare. După ce termină, se ridică urseşte şi spune sonor: „Mahlzeit“. Îi răspund împreună cu ceilalţi oameni din cârciumă: „Mahlzeit“. În urma lui a rămas o pată de sos lăţită pe o tăbliţă bătută în tejghea. Acolo e trecut numele lui de client fidel.
Craiova. Colţul de la Universitate. E o cârciumă cu terasă acolo. Nu am ştiut niciodată exact cum îi spune, pentru că firma e vagă şi numele englezesc. Măsuţe multe, cu umbreluţă şi meniuri lipicioase pe mese. Scaunele sunt moi şi plăcute, mai multe flori îmblânzesc atmosfera, dar bulevardul e prea aproape şi motoarele compensează prin zgomot complexele posesorilor. „Ce vreţi?“, mă întreabă un puştan pe care îl aştept de vreo 20 de minute. Am la dispoziţie gama Coca-Cola, multe soiuri de bere paraşutate în pahare fără personalitate şi o droaie de „cocteiluri“ cu nume inventate. E bine că am ce admira: în jur numai domnişoare ispititoare cu decolteuri promiţătoare. Dar nu se poate conversa: muzica urlă, motoarele urlă, răguşesc degrabă, paiul mi se destramă şi o senzaţie de „nu-i mare scofală“ se instalează. „La dracu’“, gândesc. Mă ridic şi plec.
Cârciumile. De multe ori, ele vorbesc despre prezentul unui popor mai bine decât cel mai iscusit înţelept.