Congresul de vineri/sâmbătă a arătat şi altceva decât vedem de obicei la asemenea evenimente. Un congres „pe bune“. Tăriceanu a plătit promisiunea neonorată: că va fi la putere în orice context, ori cu PSD, ori cu PD-L. Avertismentul dat de Băsescu că nu îl va nominaliza pe liderul li-beral nu a fost luat în seamă. Aparatul liberal s-a pregătit sufleteşte pentru încă patru ani de înfruptare din bugete. Nu a fost aşa, pentru că Tăriceanu a vrut neapărat să fie iar prim-ministru. S-a oferit liberalilor în negocie-rile pentru guvern jumătate din posturile de ministru şi preşedinţia Camerei. Asta a dat PD-L pentru a avea susţinerea PNL în parlament. PSD a oferit cam acelaşi lucru. Tăriceanu a refuzat; pentru el, postul de premier a fost o condiţie sine qua non a intrării PNL la guvernare. Fireşte, partidul, filialele nu au fost întrebate ce părere au. A fost o decizie la vârf, susţinută cam cu jumătate de gură de câţiva. Aşa s-a provocat nemulţumirea bazei partidului, mai ales a celor aflaţi în administraţie şi care s-au văzut lipsiţi de suport. Dacă ar fi fost întrebaţi, ar fi fost de părere să se accepte oferta. Adversarii fostului lider PNL l-au acuzat că i-a sacrificat de dragul ambiţiei sale personale. În plus, aceiaşi au acuzat că în jurul lui Tăriceanu s-a format o camarilă, cu câţiva favoriţi (Bogdan Olteanu, David, Voicu etc.), yesmeni care fac toate jocurile în partid în spatele lui Tăriceanu. Pe această stare de nemulţumire, pe dezamăgirea că se află în opoziţie, Tăriceanu s-a văzut „lucrat“. S-a convocat un congres extraordinar care nu a avut ca ţintă desemnarea unui candidat la preşedinţie pentru toamnă, cât înlăturarea lui.
Congresul nu a prilejuit nici un fel de dispută ideologică, pe strategii şi pro-iecte. A fost o cafteală în toată regula, în care cineva trebuia scos şi altcineva adus în loc. A fost o dispută personală, s-au reglat conturi, s-au plătit poliţe. Cei care au fost la guvern în jurul lui Tăriceanu, detestaţi de cei care au fost ţinuţi pe dinafară, au plătit angaralele atâtor ani de frustrări. S-a dat o bătălie surdă şi la vedere între două „găşti“. A contat ce se întâmplă în culise, negocie-rile, cumpărările şi vânzările de voturi. Graţie televiziunilor care au transmis în direct, am putut să vedem câteva scene memorabile. Am putut observa ce figuri se aflau în anturajul cui. Destui l-au trădat pe Tăriceanu chiar dacă îi juraseră credinţă cu câteva zile înainte. S-au grăbit să pupe mâna noului stăpân, chiar dacă făcuseră acelaşi gest vizavi de Tăriceanu. Oportunismul face regula. Câştigătorul trebuie salutat. Cei care au pierdut partida şi… partidul se tem pentru posturile lor şi pentru cariere. La votul final au decis nu aceştia, apropiaţi lui Antonescu&Orban sau Tăriceanu, ci cei neutri, nedecişii, cei care au privit din sală spectacolul confruntării dintre cele două grupuri.
Nu am sesizat care este programul noului lider, ce idei politice aduce, încotro o va lua partidul. Face pace cu PD-L sau cu PSD? Revine în guvern? Înainte sau după prezidenţiale? Filialele vor la guvern, şi ele au dat voturile lui Antonescu&Orban. Sunt întrebări esenţiale. Alegerile europarlamentare constituie primul test al tandemului. Dacă vor veni sub ce a luat PNL la parlamentare, e clar că formula nu e bună şi şansele la prezidenţiale se reduc. Or, miza pe termen mediu aceasta a fost, să împingă în bătălia anti-Băsescu un candidat mai tare decât Tăriceanu. Şansa pe care o are Antonescu este construirea unui candidat „nou“. Are o carieră de parlamentar începută în 1992. Nu a dat prilejul unor scandaluri în media (e drept, nici nu s-a ilustrat). E timp destul pentru a-l lansa în cursa pentru Cotroceni? Depinde de multe.
