Creştinismul reprezintă pentru mulţi dintre semenii noştri doar un fel de basm, o încrengătură de legende, căreia numai preoţii îi mai dau de capăt. Se răspândeşte cu tot mai multă putere impresia că există un fel de capitulare a creştinismului în faţa societăţii contemporane sau, mai exact spus, un fel de adaptare la circumstanţele unei noi idolatrii care face din om valoarea supremă, demiurgul lumii. Templul idolatru este însăşi societatea aşa-zis postmodernă, care îşi asumă victorioasă lenea progresului tehnologic, mascându-şi autosuficienţa sub noţiuni precum „democraţie“, „dezvoltare“, „integrare“. Creştinii sunt invitaţi să guste din bogăţiile aurite ale societăţii de consum, totul este de vânzare. Nu am rezistat ispitei „modernizării“ şi am căzut, la rândul nostru, în dulceaţa întunecată a comodităţii. Slujitorul de altar conferenţiază cu eleganţă despre Hristos. Argumentele teoretice, frazele rostite cu o preţiozitate academică se ridică spre cer precum nişte baloane frumos colorate. Doar faptele mai lipsesc. Tainele Sfinte sunt administrate cu o măiestrie demnă de arta managerială a marilor companii şi produc bunăstare materială. Noi, credincioşii, suntem căldicei, aplaudăm sau lăcrimăm de la galerie, ne lasăm diluaţi de o atmosferă de telenovelă sud-americană şi ne simţim bine. Un „bine“ în care Hristos este doar un fel de scuză permanentă pentru greşelile noastre, relaţia cu El fiind pretextul obţinerii confortului psihic şi nu prilej de desăvârşire duhovnicească. Hristos, Biserica, Tainele, preotul, sărbătorile creştine sunt aşezate în vitrina sufletului nostru precum nişte bibelouri ieftine. Lucitoare, să se minuneze vecinii de ele, împietrite şi prăfuite în spatele unui geam. Se apropie Crăciunul, se apropie Sfintele Paşti, atunci ne amintim de bibelouri şi le curăţăm un pic, le punem mai în faţă, să le vadă lumea. Biată omenire…
Trupul, carnea, fierbinţeala poftelor ne stăpânesc duhul aşa cum şi duhul lui Iuda a fost stăpânit într-o zi de miercuri, ziua trădării. Privit cu superficialitate, sărutul trădării lui Iuda ne pare a fi dulce ca ambrozia. Unii s-au grăbit să scrie cărţi despre această „dulceaţă“, să-l transforme pe Iuda din arhetipul trădătorului în model de iniţiere. Curioasă transformare! Bântuie duhul omului modern, omul care îşi proclamă infirmităţile drept perfecţiuni neînţelese de cei care îşi refuză modernitatea, tradiţionaliştii cei incomozi. Sărutul dulce-otrăvitor al lui Iuda face să freamăte buzele oamenilor. Când suntem ghiftuiţi de bunăstare, când suntem plini de „eul“ orgolios, sărutul pe care îl dăm lui Hristos ni se pare tot aşa de dulce. Am dat obolul celor câteva zeci de minute petrecute prin curtea bisericii în aşteptarea strigătului „Veniţi de luaţi Lumină!“ şi credem că ne-am făcut datoria. Ne călcăm în picioare să răpim Lumina asta pe care nu o mai simţim în suflet şi gata! L-am sărutat pe Hristos! Până la Crăciun ne ajunge…
Sărutul lui Iuda se multiplică pe buzele noastre, buzele celor căldicei. Efectele se propagă în progresie geometrică. Întunericul are puterea să ne transforme. Superficialitatea credinţei noastre, această sărutare păcătoasă pe care o aşezăm pe obrazul de icoane al lui Dumnezeu, ne face să fim precum trădătorul Iuda. Însă, grozăvia nu se opreşte aici. Rătăcirile ne determină să fim crucificatori. Răul făcut semenilor, furtul care provoacă sărăcia poporului, minciuna care rătăceşte suflete, fariseimul care sminteşte stăpânind peste negoţul cu veşnicia, autoîndumnezeirea, suprema rătăcire care proclamă pe om centrul universului, toată această beznă ne dă chipul şi fapta evreilor din vechime care L-au dat pe Hristos pentru a fi bătut în cuie, pe crucea Golgotei.
Este greu să mai mărturiseşti. Oamenii pleacă plictisiţi la auzul cuvintelor tale, care le sunt de neînţeles, şi sunt temători să-ţi urmeze în faptele prin care te împotriveşti celor puternici ai vremurilor noastre. Predicatorii se simt concuraţi în afacerea lor cu mărfuri sfinte, până şi propriul suflet se chirceşte sub durerile ispitei. E miercuri astăzi. Ziua trădării, ziua întunericului… Doar o zi pentru că în veşnicie „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!“ (Ioan I,5).
