De Dincolo

Stau în faţa sticlei şi mă întreb cum să încep.

Un proverb englezesc spune că înţeleptul începe cu sfârşitul, iar…. Dar, de unde atâta înţelepciune la mine?! Şi atâta talent cu care să sensibilizez cititorul?! Pentru că subiectul pe care aş vrea să-l abordez nu e deloc simplu. În plus, este destul de sensibil ca să fie abordat cu mijloace mecanice, artificiale.

Cunosc jurnalişti, puţini la număr (?), ca şi cititor, bineînţeles, care, vrând să treacă Dincolo de ecranul de sticlă, Dincoace, spre cititor, îl sparg în două. Alţii îl sparg în patru. Mulţi îl fac bucăţele. Încât e imposibil de refăcut, din miile de feţe (pardon, de ciobuleţe) faţa iniţială a autorului. Asta nu numai din cauza lui, ci şi din cauza celor care îi plătesc. Aşa cum se spune, pe drept sau nu, mai mult sau mai puţin adevărat.

Am cunoscut însă, de data aceasta şi personal, de-a lungul a numai câtorva ani, din nefericire, pe Cineva. Care era, într-adevăr, un „Cineva“. Care scria, aşa cum îi plăcea să spună, cu autoironie, mai mult pentru el. Ca să înţeleagă mai întâi el despre ce e vorba.

„Vreau să vă spun că nu mă consider gazetar; sunt ca şi voi, un om simplu care îşi pune probleme şi doreşte să stea de vorbă şi cu alţii. Contribuţia dumneavoastră are o valoare imensă, doarece ea demonstrează intenţia de a forma o comunitate; de care avem atâta nevoie. Departe de mine gândul că spun lucruri absolute, perfecte. Am două defecte ale tagmei mele. Mă îndoiesc de toate şi toţi şi în primul rând de mine. Apoi, simt nevoia să cred în ceva; am început să cred în voi. Deşi scriu la acest ziar, nu cred că aţi remarcat vreodată că menţionez, într-un fel sau altul proprietarii. De asemenea, redacţia nu mi-a modificat niciodată ceva; prima dată când o va face renunţ la colaborare“. („Şi reciproca e adevărată“ -17 martie 2007).

Această remarcabilă personalitate, în ciuda multiplelor puncte de sprijin, din multe şi variate domenii, cum ar fi: ştiinţific, literar, muzical-artistic etc., se aşază cu sfială în faţa sticlei. Prin care trecea Dincoace, către cititor, cu atâta uşurinţă, încât nici nu-l simţeai când ajungea lângă tine. Politicos, se apropia de personajele sale. Pe care nu ştiu cum să le numesc într-un cuvânt. Necăjite? Poate. Le saluta cu respect, le mângâia cu privirea şi, apoi, intrând în gândurile lor, ni le prezenta. Aceste personaje erau din lumea reală. Erau dintre cei pe care îi întâlnea. Fie zilnic, fie ocazional. Lăptăreasa, vânzătoarea de băuturi de la magazinul din colţul străzii, pensionarul slăbit şi de vârstă, dar şi de lipsuri etc. Te lasă cu ei pentru câteva clipe. Parcă le vedeai feţele brăzdate de necazuri şi de griji. Parcă-i auzeai vorbind. Şi sufereai alături de ei.

Uneori, ne purta la pas pe străzile vechi ale oraşului. Pe lângă clădirile, pe cât de vechi, pe atât frumoase. A căror istorie ne-o prezenta cu atâta căldură sufletească. Alteori, depăşea graniţele oraşului sau ale judeţului. Şi chiar ale ţării. Numai cu gândul. Pentru că, altfel….

„Ştiu că România nu e buricul pământului; dar e ţara mea. Alta nu am şi nici nu-mi doresc. De aceea încerc s-o înţeleg“. („C-aşa-i la noi“ – 24 martie 2007, ultimul editorial).

Când obosea, ieşea în natură. Loc de refugiu, punct de sprijin şi de linişte sufletească.

Aproape totul se desfăşura în contextul vieţii actuale a autorului. Iar când se supăra, fără să vrea, aducea în scenă şi alte personaje. De data aceasta erau dintr-o altă lume. O lume pe care o ironiza. Pe care n-o simpatiza. Nici el, cel care ne-o prezenta nouă, şi, cu atât mai mult, nici noi, cei care suportăm consecinţele acestei lumi. Putred de bogată, putredă în spirit şi gândire. Lume pe care voia s-o vadă dispărând cât mai repede cu putinţă. Pentru că nu mai avea nici timp şi nici răbdare.

Pentru a ne aduce un pic de linişte şi un dram de speranţă, încheia, de fiecare dată, cu o frază blândă, liniştitoare. Pentru încă o săptămână, şi încă un sfârşit de săptămână.

Domnul Profesor acorda o atenţie deosebită comentariilor făcute de noi, cititorii ediţiei electronice, pe marginea editorialelor sale. Mulţumind politicos, ne răspundea în cuvinte simple. Dar pline de respect, blândeţe şi înţelepciune. Chiar dacă, sau cu atât mai mult când unele comentarii erau un pic răutăcioase.

„Cu îngăduinţa dumneavoastră, doresc să vă asigur de intenţia mea de a face altfel de ziaristică. O ziaristică în care să-şi aibă loc frumosul, sufletul, strămoşii, ţara. Din care să alung bârfa seacă, insulta, grosolăniile şi să le schimb cu un zâmbet pitit în spatele unei lacrimi“. („Şi reciproca e adevărată“ -17 martie 2007).

Îngăduinţa noastră, şi nu numai, ar fi avut-o cu siguranţă. Ar fi fost chiar dorinţa noastră.

Dacă într-un sfârşit de iarnă şi început de primăvară…..

Dacă într-un sfârşit de lună şi de săptămână, inima foarte încăpătoare a acestui mare OM n-ar fi încetat să mai bată. Ca un trăsnet a fost acea veste tristă, prin care am aflat cu toţii de dispariţia celui care a fost pentru noi prietenul nostru. Purtătorul gândurilor şi speranţelor noastre.

A trecut un an de atunci. A pus în discuţie, de mai multe ori, o temă interesantă. Despre valori, despre repere. Am putea noi, oare, să apreciem acum valoarea acestei personalităţi? Ca profesor universitar, ca poet, ca scriitor, ca jurnalist? Ca OM!

Eu trebuie să închei această încercare de a va aduce în prezent pe cineva pe care l-aţi iubit. Unii mai mult, alţii mai puţin. Unii dintre noi, chiar sincer, l-am iubit.

Nu ştiu dacă am reuşit să strâng, în aceste câteva rânduri, câteva gânduri despre cel care, joia şi sâmbăta, ne aduna în faţa ecranului ca să-i citim cu plăcere articolele, şi, apoi, să le comentăm.

Am acordat, poate nu fără intenţie, spaţii mai mari unor motivaţii decât subiectul în sine. Lăsându-vă pe dumneavoastră, cu vădită intenţie, dragi cititori, să vă reamintiţi, să apreciaţi, de pe poziţia fiecăruia, şi să decideţi ce importanţă are şi la ce înălţime se ridică, pentru fiecare dintre dumneavoastră, personalitatea celui care a fost pentru noi jurnalistul de suflet – CEZAR AVRAMESCU. Căruia să-i rezervaţi un locşor în sufletul şi mintea dumneavoastră.

Acum, înţelept ar fi să termin cu începutul.

Proverbul are o continuare pe care m-am ferit s-o spun la început. „ …iar prostul începe prin a sfârşi“. În cazul meu, ar fi trebuit să mă opresc la/ de la început?! Nu ştiu. Nu ştiu dacă am făcut bine să continuu. Ştiu însă că trebuie să rămân Dincoace de sticlă, în rândul cititorilor. Pe care îi stimez şi unde mă simt bine. Chiar în siguranţă.

Pentru că fără cititori, jurnalistul este nimic.

După cum nici cititorul, la rândul lui, nu e nimic dacă nu ştie să aprecieze un jurnalist de valoare, şi în care să se recunoască a fi o parte.

Noi, cititorii GdS, cu voia dumneavoastră zic „noi“, aşa văd, aşa simt eu acum, am luat şi suntem o părticică din Domnul Avramescu. O părticică din acel Mare Întreg. Care ştia să se adreseze cititorului ca Întreg. Dar şi ca Parte. Ca un bun profesor ce ştie să se adreseze, în acelaşi timp, atât întregii clase, cât şi fiecărui elev. Aducând în discuţie, de mai multe ori, aceeaşi temă, părea că întreabă. Sau că se întreabă. Exact ca acel profesor universitar din anecdota următoare: „-Ei, acum aţi înţeles? -Nu. -Vă mai explic o dată. Aţi înţeles? -Nu. -Nici acum? Atunci vă explic şi a treia oară. Aţi înţeles? -Daaaa….. -Ei bine, să ştiţi că acum am înţeles şi eu…“

Bunătatea, respectul, blândeţea, înţelepciunea, toleranţa, inteligenţa, simplitatea, modestia, şi altele sunt tot atâtea calităţi pe care le-am găsit în personalitatea celui care a fost şi va rămâne în memoria noastră ca un jurnalist care scria cum simţea şi simţea ce scria. Într-o perioadă destul de grea, atât pentru fiecare dintre noi, cât şi pentru ţară.

Unele teme puse în discuţie, în articolele Domnului Profesor, au fost comentate cu mult interes de către mulţi dintre cititorii ediţiei electronice. Acestora, şi nu numai le cer scuze pentru îndrăzneala de a-i fi părăsit, fie şi numai pentru o clipă, în tentativa mea, reuşită (?!), mai mult sau mai puţin, de a ne reaminti de cel care a fost pentru noi Dom’ Profesor, prieten, cunoscut, scriitor, poet. Sau, pur şi simplu, un necunoscut, ce nu se pretindea a fi jurnalist, pe care l-am citit fie în ediţia electronică, fie în ediţia scrisă a GdS. Acest jurnal, de atunci şi de acum, a fost o gazdă bună atât pentru articolele Domnului Profesor din „Joia dulce“ şi „Pe apa sâmbetei“, scrise cu atât umor şi ironie fină de Dom’ Profesor, cât şi pentru noi, toţi cititorii.

A trecut, de atunci, un an. De când Dom’ Profesor a plecat Dincolo. De Acolo ne urmăreşte şi acum. Prin tot ceea ce a scris pentru noi, cititorii. Dându-ne prin aceasta încă o fărâmă de speranţă. Altfel, totul se va fi ducând, mereu, „pe apa sâmbetei“.