S-a încheiat zilele acestea o nouă întâlnire la vârf UE-Rusia. Ca şi la precedenta, nimeni nu se aştepta să iasă mare lucru şi nici nu a ieşit. O nouă ocazie ratată şi un bun prilej să aducem la zi situaţia pe frontul nostru de Răsărit.
Occidentul reproşează Rusiei lipsa de democraţie internă (discutabilă câtă vreme preşedintele Putin este ales, şi popular), precum şi faptul că nu îşi respectă angajamentele precedente privind dezarmarea. Cel care ne priveşte direct este cel luat de Rusia la summitul OSCE de la Istanbul – retragerea Armatei a XIV-a din Transnistria. Această retragere are un caracter mai curând simbolic, pentru că mult din armament a trecut în decursul anilor la rebelii transnistreni. Dar cât timp Armata a XIV-a rămâne acolo, e un simbol al sprijinului Rusiei pentru regiunea separatistă şi o subminare a autorităţii Republicii Moldova, ca şi o subminare a Europei, în general. Pentru că Europa nu poate face mare lucru. Cu mari eforturi s-au votat o misiune pe frontiera ucraineană – care să vegheze la respectarea embargourilor impuse de Moldova Transnistriei, dar care rămâne să-şi dovedească eficienţa – şi numirea unui reprezentant special – care însă s-a făcut de râs imediat, afirmând că e uşor de rezolvat conflictul, dat fiind că atât la Chişinău, cât şi la Tiraspol domnesc ortodocşii (ciudată descriere dat fiind că de o parte sunt comuniştii, iar de cealaltă nişte infractori care au defectat din KGB). În orice caz, singurii care deschid gura la aceste întâlniri la vârf cu Rusia sunt reprezentanţii ţărilor baltice, neobosiţi în a aminti ruşilor de Istanbul. Propunerea Rusiei este ca Armata a XIV-a să rămână unde e, dar de data aceasta sub mandat internaţional, ca trupă de „menţinere a păcii“ între rebeli. Dar nici măcar asta nu mai reţine atenţia nimănui, dat fiind că la acest summit Rusia a ameninţat că se retrage din tratatul armelor convenţionale din Europa, o ameninţare la adresa întregii Europe, nu doar a bietei Moldove.
Dar ruşii reproşează şi ei Occidentului unele lucruri, nu toate fără temei. E greu de înţeles cum am ajuns din nou în asemenea proaste relaţii, după ce duşmanii noştri comuni – teroriştii islamici – reuşiseră să ne apropie oarecum. După părerea mea, s-a pierdut o ocazie istorică de împăcare cu ruşii. E adevărat, cine l-a văzut pe Alexandr Litvinenko murind iradiat la Londra şi pe ruşi refuzând să predea pe suspecţi va spune că ideea că te poţi vreodată reconcilia cu oameni care folosesc asemenea mijloace este o iluzie. Nu sunt aşa de sigură. Mai grav este sprijinul Rusiei pentru Iran şi alte state care iau pe faţă partea teroriştilor. Dar şi acolo Rusia e ghidată de logica sa supremă că, orice s-ar întâmpla, puterii americane îi trebuie o contrapondere. Încercarea de a-i face parteneri din stadiile primare de planificare ar fi avut mai multe şanse decât a-i pune în faţa faptului împlinit, cum au făcut americanii, mai ales în privinţa scutului antirachetă din ţările Europei Centrale. Poate.
În orice caz, cu relaţiile actuale cu Rusia e imposibil ca orice politică în Marea Neagră să poată progresa pentru moment. Georgienii, care chiar au crezut că Occidentul se extinde şi dincolo de mare, primesc zilele astea şuturi de la toţi vesticii, ca să nu îi mai „provoace“ pe ruşi. Cu două regiuni separatiste sprijinite pe faţă de Rusia, e greu de văzut cum ar putea ei să se împace cu situaţia, dar fapt este că dacă nu sunt cuminţi în relaţia cu Rusia se vor trezi singuri. Americanii par dispuşi să provoace Rusia doar în chestiunea scutului antirachetă, pe care o văd ca pe o problemă de securitate directă, nu şi în cazul Georgiei sau al Moldovei, care rămân să se descurce singure.
E greu de văzut ce elemente pozitive pot interveni în această dinamică. Dl. Putin din preşedinte va deveni probabil prim-ministru după următoarele alegeri. La Casa Albă sunt şanse să ajungă un democrat, dar în politica faţă de Orientul Mijlociu se va schimba mult mai puţin decât îşi imaginează lumea. În plus, momentul de reconciliere s-a dus, ca şi amintirea bunelor relaţii dintre Putin şi G.W. Bush la prima lor întâlnire, când au avut un adevărat coup de foudre. Rusia, cu Putin preşedinte sau prim-ministru, va practica pe viitor cu o mai mare agresivitate capitalismul de stat, mai ales în domeniul energiei şi pe pieţele globale, şi va avea o democraţie controlată, nu numai prin mijloace de represiune, dar şi prin subvenţionarea energiei pentru populaţie.
Dar Rusia nu obţine numai succese pe această cale. Invazia de ţări mici din Estul Europei care vor să intre în NATO şi care s-au repezit la această întâlnire să voluntarizeze trupe pentru Afganistan, ţară de necucerit, ar trebui să îi pună pe ruşi pe gânduri. Bush a pierdut prietenia multor ţări, dar Putin nu a câştigat nici una, nici măcar Iranul sau Serbia. E uimitor ce mult se aseamănă cele două foste mari puteri la capitolul trezit simpatia altora.
Ceea ce se numea altădată Occident mai trăieşte astăzi ca solidaritate şi iluzie a ordinii globale doar la Pentagon şi în aceste ţări mici şi înduioşătoare, care aspiră la Vest. Noi suntem una dintre ele. Celelalte sunt chiar mai mici: Croaţia, Albania, Georgia, Macedonia. Toate împreună pot strânge doar vreo două batalioane de trimis în Afganistan. Dar aspiraţia lor arată că suntem încă într-un proces neîncheiat de recoagulare a unor blocuri. La sfârşitul lui, Rusia va fi complet singură dacă va continua politica actuală. Asta ar trebui să-i înfricoşeze mai mult decât unilateralismul american, care nu îi ameninţă direct.
