„Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea“.
Nichifor Crainic
Oamenii au avut nevoie intotdeauna de modele, de valori de referinta; pe care, atunci când n-au stiut sa le identifice in jurul lor, le-au fabricat. Dar valoarea idolilor fabricati exista doar in mintea celor care i-au zamislit.
„La noi / Oamenii care sunt mai parosi / Sunt intorsi si facuti presuri“. (Marin Sorescu); si asta nu de azi, de ieri. Asta si explica de ce si in perioada interbelica, si acum atâtea valori au plecat in alta parte, unde au gasit apreciere sau conditii ca sa se realizeze. Si azi, valorile autentice ramase in tara sunt desconsiderate si ponegrite; in parte si din cauza lor, dar mai ales din cauza deformarii noastre de a privi totul prin prisma politicului. In schimb, ne inchinam la idoli falsi; sau simulam adulatia cu scopul de a obtine foloase personale.
Luna aceasta sarbatorim doua valori, cu adevarat mari, care sunt simultan universale, românesti si oltenesti.
„Marin Shakespeare n-a existat / a existat doar un tânar / Care trezindu-se «singur printre poeti» / A inceput sa aiba «insomnii» / Vazând ca «exista nervi» / A fugit de acasa trecând pe «la lilieci» / Usor ca un «pian pe scari» / Ca sa nu-si rupa «trei dinti din fata» / Fiind prins, a fost inchis intr-un chit / De unde s-a eliberat spintecându-i pântecul / In mod invers, cu «a treia teapa» / Fiind surprins furând intunericul din tablourile lui Rembrandt / Ca sa lumineze cuvintele / Si dovedindu-se ca are rude dincolo / Un var, Will, / A fost inchis pe viata / Si mai ales dincolo de ea / In istoria literaturii române! / Si cum pagina in care a fost inchis trebuia sa poarte un nume / Un singur nume / I s-a spus simplu / Marin Sorescu“.
Acest poem stângaci, scris pe foaie de hârtie veche, cu chenar pictat in maniera cartilor bisericesti, i l-am oferit lui Marin, impreuna cu doua icoane, cu ocazia uneia din aniversarile sale. Prieten cu Marin mai bine de 40 de ani, am multe amintiri cu el; ma rezum la doua, mai putin cunoscute. In facultate, Marin s-a indragostit de o colega de grupa, una dintre cele mai frumoase studente din Universitate. Era prima lui mare dragoste; intensa, cu candoarea aceea a adolescentei pe care o intâlnesti doar o data in viata; si evident, ca orice dragoste romantica si adevarata, neimpartasita. Marin a suferit mult si multi ani s-a gândit la iubita lui dintâi (care acum traieste in alta tara). Târziu, in 1972, când se afla cu o bursa in aceeasi tara in care se afla mândra lui de altadata, a inceput sa scrie „Trei dinti din fata“, roman in care Olga, femeia rasata si de o frumusete clasica, este cea pe care a iubit-o atât, iar sculptorul Vlad care visa s-o faca nemuritoare este Marin.
Ultima aniversare a zilei de nastere Marin a petrecut-o la mine, cu un grup de prieteni bucuresteni. Am chemat un reporter de la postul national de radio, care i-a luat un interviu; pastrez si acum aceasta inregistrare, fiindca are valoarea unui testament. Isi exprima speranta ca va mai petrece inca mult timp la masa lui de scris. Dar n-a fost sa fie asa. Schimbând putin versurile lui Topârceanu, „Un mare potentat ce sta departe / Si nimeni nu-i mai mare decât El / L-a osândit nevinovat la moarte / Rostind sentinta fara drept de apel“.
Celalalt omagiat al acestei luni este Brâncusi. „S-a nascut la Hobita, in 1876, si nu va muri niciodata“ (Geo Bogza). „Sfântul din Montparnasse“ il va denumi scriitorul american de origine româna Peter Neagoe in romanul omonim (care s-a bucurat de un succes enorm) pe cel care a salvat sculptura de manierismul si plafonarea care o pândeau. N-am sa fac comentarii asupra operei acestui parinte al sculpturii moderne; au facut-o si o vor face altii care se pricep. Vreau doar sa amintesc ca in 1928 Brâncusi a fost vizitat de alt mare oltean, Petre Pandrea, client fidel al temnitelor comuniste, a carui valoare de abia acum o aflam. Brâncusi primea totdeauna cu drag pe olteni; pe Pandrea l-a apreciat in mod deosebit, intuind valoarea intelectuala a acestuia si permitându-i sa-i spuna „neica“. La rândul sau, Brâncusi ii spunea „nepoate“.
Cele doua mari valori ale intelectualitatii românesti au unele elemente comune. Amândoi au iubit tara; Brâncusi, care spunea ca s-a nascut a doua oara la Craiova, a murit cu speranta ca va revedea cândva plaiurile natale. Sorescu spunea: „Craiova este casa mea; revin totdeauna cu placere in ea, desi aici nu am fost fericit totdeauna“. Amândoi au fost deschizatori de drumuri in domeniul lor; Octavio Paz, pe care l-am cunoscut in Mexic si care avea o pretuire deosebita pentru Marin, imi spunea ca acesta a influentat decisiv noua poezie sud-americana. Amândoi au gasit acel limbaj universal, care face sa fie intelesi dincolo de barierele lingvistice sau nationale.
Si amândoi nu mai sunt.
