Iesisem dimineata la plimbarea obisnuita, putin scârbit de o noapte petrecuta in fata televizorului cu acelasi tip de emisiuni, cu politicieni sau comentatori care vorbesc mult fara sa spuna nimic, sau nimic nou ori interesant. Aceleasi referiri, cu adaugiri si fabulatii proaspete, la sfada celor doi cocosei plini de adrenalina si testosteron, fapt ce le-a determinat o pasiune reciproca mistuitoare, devoranta, cum numai marile, sfâsietoarele iubiri reciproce sunt in stare sa produca. Cearta aceasta este supervizata si atâtata de pe margine de un clapon cam prostanac, un curcan umflat, mare cât România, si de o cucuvea. As fi tentat sa ma gândesc la inceputul Iliadei: „Cânta tu zeita mânia ce cuprinse pe Ahil Peleianul/ Mânie ce mult rau grecilor aduse“, dar nu stiu care din ei este Ahile; in schimb Elena se cunoaste. Oricum, raul pe care ni-l aduce aceasta cearta il resimtim noi.
M-am saturat de mult de aceasta cearta, care a depasit pragul penibilului, elegantei (nu si pe cel al intelegerii), si e pe cale sa ajunga pe tarâmul psihiatriei. Avem organe competente sa decida si sa curme aceasta cearta care nu ne este utila, si trebuie sa-si faca datoria. Chiar daca ele au cea mai slaba incredere publica, democratia, care s-a instaurat la noi (sau credem asa), ne obliga sa acceptam aceasta cale. Caci democratia este dictatura mediocritatii.Oricum, e cazul ca fiecare sa dea socoteala de ceea ce face. In fond, fiecare pasare pe limba ei piere; chiar si pasaricile.
Prea multa pasiune consumam noi românii in politica; iar cearta asta, prea mult prelungita, ne-a divizat, ca popor, si mai mult. Politica, spuneau vechii greci, incepe acolo unde incep interesele oamenilor. Politica trebuie sa organizeze comunitatile si sa asigure bunastarea membrilor lor. Or, noi suntem deja pe ultimul loc in Europa; unde vrem sa mai ajungem?
Toate acestea mi-au venit in gând tocmai când ieseam din bloc pentru plimbarea matinala de care va vorbeam. Pe usa blocului, un steag negru. De el, prinsa cu un bold strâmb, o foaie de dictando, pe care un pix sovaielnic schitase un nume: Velican Vasile. Era un vecin de la 8, pe care l-au gasit mort de câteva zile, dupa ce au spart usa. Traia singur; a vrut sa dea telefon la Salvare, dar n-a mai reusit; telefonul a ramas deschis.
Fara indoiala, moartea unui batrân nu e tragedie universala si nici un motiv de reprosuri politice. Dar foaia aceea de dictando, pe care scria doar un nume, ascundea o existenta, cu dureri si bucurii, cu iubiri si deziluzii, cu sperante si esecuri. Ca si mine, domnul Velican a trait indecent de mult, poate; dar a trecut prin atâtea dictaturi si prin atâtea orânduiri. Si a sperat ca aceea care vine va fi mai buna.
A murit cu speranta in suflet si cu un receptor telefonic care suna „ocupat“. Pentru multi dintre noi, când sunam „speranta“ suna ocupat.
Un referendum care s-a tinut acolo sus a decis ca numitul Velican sa fie suspendat definitiv; si domnul Velican s-a supus. N-a mai apucat sa-si ia ultima pensia; oricum, erau vreo trei milioane.
La revedere, domnule Velican.
