Se spune ca, repetând la nesfârsit o notiune, ajungi sa ii tocesti sensul. Asa si cu notiunea de coruptie. Plimbata fara oprire pe buzele tuturor, capata patina banalului, ajunge ca o umbrela purtata pe brat fie ca ploua sau nu.
„Românii sunt cei mai nefericiti din lume si fac casa cu una dintre cele mai mari coruptii din lume“. Abureli. Nefericiti poate pentru ca asculta si cred in altii, pentru ca sunt invatati sa manânce ce li se da sau poate chiar si mai putin.
In loc sa creada in ei, românii cred in tiparele strâmbe turnate de la mese mai bogate. In realitate, coruptia e o cucoana tare a dracului, care si-a asezat fundul peste tot.
In Europa de Vest sau in America, ea se lafaie la fel de bine ca si in România. Daca scormoniti putin, veti vedea ca putregaiul isi gaseste un loc peste tot, pâna si in democratiile care au pus temelie lumii libere. Insa, lasat de capul lui, niznaiul urca la vedere. Vedetele Europei, ce fac pe fetele mari in timp ce-i umbla României cu degetul pe sub fuste, sunt profesioniste in ale scatologiei.
Repet ce stie toata lumea, de la politologi versati, la muncitori obisnuiti: diferenta dramatica ce a ingenuncheat România in fata celorlalti a fost structurarea, in virtutea inertiei, intr-o societate bipolara, lipsita de maduva pe care o reprezinta clasa mijlocie.
Sa nu ne aruncam din nou cu capul in jos: era normal sa fie asa. Daca altii refuza sa o priceapa, macar noi, românii, ar trebui sa o stim bine.
Ce ne lipseste nu este inventivitatea, nu este onestitatea sau patriotismul. Din acestea avem cel putin la fel ca si ceilalti. Ce ne lipseste este timpul. Si demnitatea de a recunoaste ca am pierdut un start. Noi si bulgarii, numiti „codasii Europei“. Eu as zice mai degraba „copiii nimanui“. Fiindca României, spre deosebire de Polonia, Ungaria ori alte tari de sub cortina cenusie, nu i-a ridicat nimeni mingea la fileu.
In fond, in România, evenimentele s-au petrecut in parametri normali, incepând de la lovitura de stat si pâna astazi. Uitam insa mereu ca România lupta SINGURA si plecam urechea la tâmpenii de genul „coruptie, popor prost, nefericit, lenes, neinventiv etc“. Parca am fi tara in care s-a rasturnat carul cu toate belelele lumii.
Plecam urechea la tânguieli credibile, cum ar fi „Vai, dar toti presedintii democratiei românesti au fost implicati in vechiul sistem, de ce nu poate alege poporul român un presedinte curat?“.
O astfel de chestiune, ridicata in rândurile unei publicatii cu pretentii din Capitala, arata ca joaca de-a ascunsul indaratul cuvintelor poate avea efectul unei lobotomii. In loc sa aruncam cu nuci curcanilor dresati sa le inghita, poate ar fi mai bine sa ne oprim putin si sa gândim. Obiectiv. Ce a insemnat acel sistem, cum s-a transformat si cu ce efecte. Aici nu suntem in filme: inca mult timp de-acum incolo, presedintii vor fi inruditi cu vechiul sistem, pe care il injuram si invinovatim intruna, sperând parca sa-l exorcizam asa.
Pâna la urma e simplu, daca reusesti sa te plasezi in afara pentru a observa furtuna din pahar.
România are drumul ei unic si nu exista potiuni magice pentru a o trece dintr-o data in rândul intâi. Românii nu sunt nici mai prosti, nici mai corupti si nici mai putin fericiti decât altii. Din astfel de puncte de vedere, compararea lor cu alte popoare e o utopie buna de trântit prin ziare, pentru a infunda urechile credulilor.
Ma aflu de patru ani in afara tarii, la departare de un ocean. Despre România, aici nu se stie mare lucru: Ceausescu, Nadia, Leo Doroftei. Vreau insa sa le spun celor din tara ca, aici, românii sunt foarte pretuiti, poate mai mult decât altii. Orice companie care a angajat un român va mai cauta si altii. Ei zic ca românii ar fi isteti, descurcareti, statornici si muncitori.
Privesc peste ocean si stiu ca au dreptate.
Luptând cu contradictiile, cu prejudecatile, bagându-si uneori bete in propriile roate, România merge inainte. Si nu o imping politicienii, si nu o trag statele puternice din jur. Ci oamenii obisnuiti. Românii.
