Am afirmat de mai multe ori ca exista doua Românii. O „Românie oficiala“ si o „Românie reala“. Doua Românii care nu sunt doar distincte. Sunt doua Românii paralele, cu istorii diferite, cu griji diferite, cu vieti diferite, separate de o prapastie. S-au putut convinge de asta si diplomatii care nu se misca din Bucuresti, având contacte numai cu „România oficiala“, daca s-au uitat la televizor in ultimele zile. Câteva televiziuni au avut ideea inspirata de a imparti ecranul in doua in ziua când la Parlament deputatii si senatorii se certau pe tema turbulentelor politice provocate de Curtea Constitutionala. Intr-o jumatate a ecranului se vedeau diversi Catavenci care debitau, cu emfaza de rigoare, teorii pe care nu le asculta nimeni. In cealalta jumatate a ecranului se vedea un apocalips: sate devastate de inundatii, oameni disperati ca si-au pierdut agoniseala de o viata, resturi de case si animale moarte plutind pe ape tulburi care maturau totul in cale. In „România oficiala“ se jucau interese de partid, legate, mai ales, de rasinvocatele alegeri anticipate. In „România reala“ avea loc o tragedie fara precedent. Nu numai batrânii spun ca un asemenea potop n-au mai trait niciodata. Am vazut si meteorologi uluiti. Dupa statisticile lor, o vara ca aceasta, cu ploi atât de violente si atât de dese, n-a mai existat in ultima suta de ani. O batrâna din Vrancea, careia apele furioase ii luasera casa si tot ce avusese prin curte, si-a amintit, printre sughituri de plâns, de povestile cu navalirile tatarilor. „Nici atunci n-o fost un asemenea iad“, zicea ea. Si, poate, avea dreptate.
La ora aceasta, nimeni nu cunoaste numarul românilor sinistrati, care dorm sub cerul liber, care nu mai au decât hainele de pe ei si se intreaba ce vor face mâine, nu doar in viitor. Unii au fost gazduiti, provizoriu, prin mânastiri sau prin scoli. Dar mâine? Mâine ce vor face? E vorba de nenumarate destine sfarâmate, nu doar de pagube materiale imense, de drumuri rupte, de poduri luate de ape. Dezastrul provocat de inundatii a luat in câteva zile proportiile unei tragedii nationale.
Aceasta, in „România reala“. In „România oficiala“, Traian Basescu ne zice ca dam dovada de „isterie“ daca vorbim de o tragedie nationala. Caci o asemenea tragedie ar impune sa se declare „starea de urgenta“, care ar impiedica alegerile anticipate, obsesia d-lui presedinte chiar si in aceste momente când unii dintre compatriotii nostri isi ingroapa mortii si isi vad viata transformata in infern. Faptul imi intareste si mai mult convingerea ca decizia Curtii Constitutionale de a respinge patru articole din legea reformarii Justitiei, pentru care guvernul isi asumase raspunderea in parlament, nu e cauza adevarata a actualei crize, ci un pretext. Si ca la originea intregii crize se afla Traian Basescu, asa cum am presupus când PD – socotit, pe drept cuvânt, un „partid prezidential“ – s-a repezit sa ceara „intoarcerea la popor“. Asa se explica si slalomul penibil facut de premierul Tariceanu in „jocul“ cu demisia – ba irevocabila, ba revocabila, ba din nou definitiva – care, dupa parerea mea, ii pune sub semnul intrebarii cariera politica.
In principiu, pot intelege calculele legate de alegerile anticipate. Sondajele dinaintea inundatiilor li s-au parut celor din Alianta foarte promitatoare pentru a obtine mai multe mandate in parlament. Mai târziu, isi vor fi zis ei, va fi prea târziu. Nu vom mai fi „pe val“. Socoteli egoiste, fireste, dar cine cauta altruism in politica? Numai ca a impinge tara la urne, când „România reala“ e lovita de o catastrofa, mi se pare si o necuviinta, si o prostie. Cum poti sa-i faci pe niste oameni disperati (sau impresionati de disperarea altora) sa asculte discursuri electorale? Si cum poti sa crezi ca, dupa aceea, te vor vota?
