Fenomenul de care ne lovim azi, al dificultatii de a vorbi despre niste clase sociale compacte, cu caracteristici bine precizate, e nou, n-a existat pâna acum in istoria noastra. Orice retrospectiva, oricât de sumara, ne poate convinge de asta. De-a lungul Evului Mediu, românii din principate au cunoscut, practic, doar doua clase: taranimea, care era si la propriu, si la figurat „talpa tarii“, si boierimea. Apoi, zorii modernitatii au deschis, in secolul al XIX-lea, drumul pentru aparitia burgheziei pe scena si pentru primele nuclee muncitoresti. Ceea ce a decis intreg specificul istoriei noastre pâna la cel de-al doilea razboi mondial; adica infruntarea dintre traditii si nevoia de a ne moderniza, cu inevitabilele „forme fara fond“, impuse de graba de a arde etapele. Taranimea reprezenta nu numai radacinile identitatii noastre. Cu psihologia ei inchisa, conservatoare, atasata datinilor, ea a prelungit mentalitatile Evului Mediu, la noi, pâna in secolul al XIX-lea. Despartindu-se si ea greu de Evul Mediu, dovada ca, in vreme ce-l citeau pe Montesquieu, mosierii valahi continuau sa traga dintr-un ciubuc lung de trei picioare, boierimea a fost, totusi, prima care a descoperit Occidentul. De la perplexitatile marturisite in voiajul sau de Dinicu Golescu, ea a ajuns, in mai putin de o jumatate de secol, sa fie cosmopolita la mosie, in tara, si patriotica la Paris. Numai ca, din nenorocire, „cearta“ dintre traditionalism si modernism n-a apucat sa ajunga la un final firesc. Tancurile rusesti au trecut ca un tavalug peste ea.
Comunismul a dat, cum stim, un fals prestigiu clasei muncitoare, invocata demagogic drept clasa conducatoare. Colectivizarea prin teroare a intrerupt legatura ancestrala a taranului cu pamântul, iar boierimea si burghezia au fost sterse din sociologie. Una prin „lichidare“, alta prin „des-burghezire“. Incât post-comunismul a gasit România cu o populatie proletarizata, inclusiv la sate, si cu o enorma birocratie care depindea, si administrativ si mental, de regim.
In post-comunism, s-au petrecut alte schimbari. Pe masura ce fabricile s-au inchis (devenind, unele dintre ele, triste vestigii ale megalomaniei industriale pe care au ilustrat-o si Dej, si Ceausescu) ori si-au restrâns activitatea, muncitorimea s-a subtiat. Prin anii ’90 era, inca, o arma politica. Sa ne amintim de mineriade si de contrademonstratiile la care se striga „Noi muncim, nu gândim“ sau „Nu ne vindem tara“. Ulterior, muncitorii au incaput pe mâna unor lideri sindicali care si-au asigurat prin demagogie cariere prospere, inclusiv in politica. Exemplu Miron Mitrea. La rândul ei, „talpa tarii“, taranimea, a fost lasata de izbeliste. Guvernele post-decembriste si-au amintit de sate doar când se apropiau alegerile. Atunci, falsii social-democrati autohtoni, care si-au schimbat de vreo trei ori numele, devenind din „fesenisti“ „fedesenisti“, apoi „pedeseristi“ si, in fine, „pesedisti“, porneau sa imparta promisiuni si „cadouri“ pentru a cumpara voturi. Vreme de cincisprezece ani, satele n-au fost reprezentate politic de nimeni, caci fostul PNTCD era „taranesc“ numai cu numele; voturile si le cauta la oras. Nici o surpriza, deci, in faptul ca, in anii din urma, taranii au inceput sa plece in bajenie si ca, la ora aceasta, satele noastre se golesc din ce in ce mai mult.
Simplificând (dar nu prea mult!), societatea româneasca se imparte azi in bogati si saraci. Bogatii sunt putini si, de obicei, cu apucaturi ciocoiesti. Saracii sunt multi (statisticile vorbesc de aproape 80 la suta din populatia tarii) si, de obicei, obsedati de griji imediate. Isi plâng agoniseala distrusa de inundatii sau umbla din farmacie in farmacie, in cautarea unui medicament compensat.
In aceste conditii, cât de serios se poate vorbi de „suveranitatea poporului“, adica de democratie, la noi?
