Nu este scenariul unui film apocaliptic, ci un fenomen măsurat de oamenii de știință cu ajutorul sateliților. Orașe cu milioane de locuitori pierd centimetri de teren în fiecare an, iar în unele zone solul coboară cu o viteză uluitoare. De la Mexico City și Jakarta până la Veneția, fenomenul pune în pericol clădiri, drumuri și cartiere întregi.
Imaginează-ți că locuiești într-un oraș în care străzile, clădirile și chiar cartierul în care ai crescut coboară, încet, de la un an la altul. Nu simți nimic, nu există un zgomot care să anunțe schimbarea și niciun moment în care pământul se deschide brusc. Totuși, măsurătorile arată că terenul de sub orașul tău se deplasează în jos.
Fenomenul se numește subsidență și reprezintă coborârea treptată a suprafeței terenului. În unele locuri, procesul are cauze naturale, însă în marile orașe este adesea accelerat de activitatea umană. Extragerea excesivă a apei din subteran, exploatarea resurselor și dezvoltarea urbană pun o presiune suplimentară asupra terenului.
Mexico City, un oraș care se lasă înghițit de propriul teren
Unul dintre cele mai spectaculoase exemple este Mexico City, capitala Mexicului, construită pe locul unui vechi sistem de lacuri. Sub o mare parte din oraș se află straturi de argilă și sedimente moi, care se compactează în timp. Situația este agravată de extragerea masivă a apei subterane, necesară pentru alimentarea unei metropole cu milioane de locuitori.
Un studiu publicat la 12 octombrie 2026 în revista „Nature Cities”, realizat de o echipă internațională de cercetători, a analizat date satelitare colectate între 2014 și 2023, pentru 465 de orașe din 107 țări. Rezultatele arată că anumite zone din Mexico City coboară cu aproximativ 217 milimetri pe an. La nivelul întregului oraș, însă, rata mediană este de aproximativ 8 milimetri anual.
Diferența este importantă: nu toate cartierele se scufundă la fel de repede. Chiar și așa, consecințele pot fi serioase. Tasarea terenului afectează fundațiile clădirilor, rețelele de apă și canalizare, drumurile și sistemele de drenaj. NASA a atras atenția, într-o analiză publicată în aprilie 2026, că în anumite zone din capitala mexicană terenul a coborât cu peste doi centimetri pe lună, iar efectele sunt vizibile prin fisuri în drumuri, clădiri și conducte.
Asia, regiunea în care orașele pierd cel mai mult teren
Aceeași cercetare publicată în „Nature Cities” arată că unele dintre cele mai mari rate de scufundare se înregistrează în Asia. Medan și Bandung, din Indonezia, precum și Isfahan, din Iran, se află printre orașele cu cele mai ridicate valori mediane. Medan coboară cu aproximativ 33 de milimetri pe an, Bandung cu 22 de milimetri, iar Isfahan cu 11 milimetri.
Un alt exemplu cunoscut este Jakarta, capitala Indoneziei, afectată de ani buni de inundații și de coborârea terenului. Extragerea apei din pânza freatică, dezvoltarea urbană și amplasarea unor cartiere în zone joase contribuie la vulnerabilitatea metropolei.
Aici se suprapun mai multe probleme: terenul coboară, nivelul mării crește, iar ploile abundente pot transforma rapid străzile în zone inundate. Pentru locuitori, efectele nu sunt doar o perspectivă îndepărtată, ci o problemă care influențează deja viața de zi cu zi.
Veneția nu se confruntă doar cu apa care urcă
Când vine vorba despre orașe amenințate de apă, Veneția este probabil primul loc la care se gândește multă lume. Orașul italian este construit pe insule, iar relația sa cu apa a reprezentat dintotdeauna o provocare.
Potrivit informațiilor publicate de Primăria Veneției pe pagina dedicată fenomenului de subsidență și creșterii nivelului mării, între 1950 și 1970, terenul din zona orașului a coborât cu aproximativ 12 centimetri. Una dintre principalele cauze a fost extragerea intensă a apei subterane, în special în zona industrială Marghera.
Problema nu s-a oprit însă la coborârea terenului. Nivelul mării a crescut, iar cele două fenomene au contribuit la agravarea inundațiilor cunoscute sub numele de „acqua alta”. Conform aceleiași surse, nivelul mediu al apei este cu aproximativ 32 de centimetri mai ridicat decât în 1897, potrivit mediei ultimilor 15 ani.
Veneția este, astfel, un exemplu clar al felului în care două procese diferite pot amplifica același risc: terenul coboară, în timp ce apa urcă.
Nici orașele aflate departe de mare nu sunt ferite
Subsidența nu este o problemă exclusivă a localităților de coastă. Un studiu publicat în mai 2025 în revista „Nature Cities”, intitulat „Land subsidence risk to infrastructure in US metropolises”, a analizat 28 dintre cele mai mari orașe din Statele Unite. Cercetătorii au descoperit că cel puțin 20% din suprafața fiecăruia prezintă fenomenul de scufundare a terenului.
Potrivit studiului, aproximativ 34 de milioane de oameni locuiesc în zone afectate, iar peste 29.000 de clădiri se află în regiuni cu risc ridicat sau foarte ridicat de deteriorare. Printre orașele analizate se numără Houston, Dallas, New York și Chicago.
Houston este unul dintre cele mai vulnerabile exemple. Cercetarea arată că 42% din suprafața orașului coboară cu mai mult de cinci milimetri pe an. Extragerea apei subterane este unul dintre principalii factori care contribuie la acest fenomen.
Ce se poate face înainte să fie prea târziu?
Vestea bună este că fenomenul poate fi încetinit în anumite condiții. Reducerea extragerii apei subterane, utilizarea unor surse alternative de alimentare, monitorizarea construcțiilor și gestionarea atentă a dezvoltării urbane sunt câteva dintre măsurile care pot limita riscurile.
Problema este cu atât mai importantă în regiunile de deltă, unde coborârea terenului se adaugă creșterii nivelului mării. Un studiu publicat la 14 ianuarie 2026 în revista „Nature”, intitulat „Global subsidence of river deltas”, a analizat 40 de delte importante din întreaga lume. Cercetătorii au descoperit că mai mult de jumătate dintre acestea se scufundă cu peste trei milimetri pe an. În 18 dintre cele 40 de delte, ritmul mediu de coborâre a terenului îl depășește pe cel al creșterii nivelului mării. Printre zonele vulnerabile se numără deltele fluviilor Nil, Mekong și Gange-Brahmaputra. Studiul estimează că aproximativ 236 de milioane de oameni trăiesc în delte în care scufundarea terenului depășește ritmul actual de creștere a nivelului mării.
Astăzi, sateliții pot detecta deplasări ale suprafeței terestre de ordinul milimetrilor și pot identifica zonele în care riscul crește. Aceste informații le permit autorităților să intervină înainte ca degradarea să devină vizibilă la nivelul clădirilor și al infrastructurii.
Orașele nu dispar peste noapte, iar scufundarea lor nu înseamnă automat că locuitorii trebuie să plece. Însă fenomenul arată cât de fragil poate fi echilibrul dintre dezvoltarea urbană și mediul natural. Uneori, pericolul cel mai mare nu vine dintr-un cutremur, dintr-o furtună sau dintr-o inundație spectaculoasă, ci dintr-o schimbare lentă, aproape invizibilă, care se petrece chiar sub picioarele oamenilor.
