În iulie 1518, oraşul Strasbourg a fost scena unei epidemii bizare, relatează www.ditadifulmine.com
Într-o frumoasă zi de vară din 1518, o femeie a coborât pe stradă şi, brusc, a început să danseze continuu, ore în şir. În următoarele şapte zile i s-au alăturat alte 100 de persoane. După o lună, străzile au fost luate cu asalt de peste 400 de dansatori parcă înnebuniţi. Epidemia de dans din 1518 este unul dintre cele mai absurde cazuri de isterie religioasă în masă. Aparent fără un motiv, până în august, peste 400 de persoane au fost cuprinse de o poftă nebună de a dansa, neîntrerupt, ziua şi noaptea. Epidemia s-a terminat doar la începutul lunii septembrie, când balerinii au fost internaţi într-un sanatoriu pentru a fi îngrijiţi. Autorităţile s-au convins de faptul că persoanele „contaminate“ de febra dansului, dacă nu ar fi dat curs acestei porniri, ar fi suferit grave probleme de sănătate. Astfel că au decis să trimită în stradă muzicieni, care, cu toba şi flautul, au încercat să ţină ritmul pentru dansatori. Însă, cum este uşor de imaginat, nici dansul continuu timp de câteva zile nu este benefic pentru sănătate, cea mai afectată fiind inima. Unii dintre dansatori au făcut infarct şi au murit sau pur şi simplu au căzut fără răsuflare la pământ din cauza căldurii.
Deschizătoare de drum
Cea care a dat startul acestui dans nebunesc a fost Frau Troffea, care patru zile s-a agitat nonstop. Imediat după ea, alte 34 de persoane au „intrat în horă“. În foarte scurt timp, frenezia dansului cuprinsese 100, 200, până a ajuns la 400 de persoane. Mai mulţi astrologi şi medici ai acelor vremuri au spus că este vorba de o aliniere deosebită a planetelor sau de fenomene supranaturale. Această epidemie de dans nu a fost prima în Europa. În 1374, o altă epidemie de dans a afectat Belgia, nord-estul Franţei şi Luxemburgul, însă nu există consemnări atât de numeroase ca în cazul „dansului frenetic“ din 1518, care a fost probabil ultimul din istoria medievală. Cazuri similare au existat şi în Madagascar în 1840 şi, chiar dacă nu este vorba de dans, un caz la fel de ciudat de epidemie de râs a fost consemnat în 1962 în Tanzania.
Posibile explicaţii
Însă, cum se explică această epidemie „dansantă“? O explicaţie ar fi consumul accidental de cornul de secară, o ciupercă fitoparazită, care creşte pe anumite cereale şi poate produce moartea, nu înainte însă de a provoca halucinaţii şi delir, numite ergotism sau focul sfântului Anton. Cornul de secară, mai ales acidul lisergic, a constituit baza pentru producerea LSD-ului. Însă, această cauză trebuie exclusă, pentru că ergotismul cauzat de cornul de secară se manifestă prin spasme incontrolabile şi sângerări, toate acestea făcând foarte dificilă coordonarea mişcărilor într-un dans. A existat apoi o teorie, potrivit căreia persoanele contaminate ar fi făcut parte dintr-o sectă eretică, după cum susţine sociologul Robert Bartholomew. Însă, şi această teorie poate fi exclusă: în primul rând, o sectă eretică nu ar dori să se facă astfel cunoscută lumii, mai ales în 1500; în al doilea rând, chiar „dansatorii“ îşi exprimau suferinţa provocată de această situaţie bizară şi au cerut ajutorul. O altă cauză vehiculată a fost cea a unei isterii în masă provocate de foame şi de maladii care îi afectaseră de ceva timp pe săracii din Strasbourg. Însă, o simplă isterie în masă nu explică de ce aceşti oameni au dansat neîntrerupt zile în şir.
Transă religioasă
În opinia lui John Waller, autorul cărţii „A Time To Dance: A Time To Die“, aceste persoane se aflau într-un fel de transă religioasă profundă, indusă de perioade prelungite de stres psihologic. „Fără îndoială, acest eveniment s-a întâmplat. Aceste persoane nu erau pur şi simplu cuprinse de tremur şi convulsii, erau în transă; braţele şi mâinile se mişcau într-un dans“, a scris Waller. Săracii din Strasbourg credeau în aşa-numitul „blestem al lui St. Vito“, un sfânt capabil să le posede minţile şi să pedepsească oamenii făcându-i să danseze fără întrerupere.
Sfântul Vito este patronul spiritual al dansatorilor şi era invocat ca şi protector împotriva epilepsiei şi a coreei Sydenham, care în acea perioadă erau interpretate în manieră supranaturală ca fiind un fel de posesie sau blestem indus de sfânt ca urmare a unor comportamente incorecte din punct de vedere religios.
