Pofta de cunoaştere duce deseori la descoperiri senzaţionale, care ajung să schimbe viaţa şi destinul umanităţii.
După ce a frunzărit diverse studii ştiinţifice şi arhive universitare, scriitorul Alex Boese a adunat peste 80 de exemple de experimente trăsnite şi le-a publicat în volumul „Elephants on Acid And Other Bizarre Experiments“.
Această colecţie, despre care se poate spune pe drept cuvânt că este extravagantă, este consecinţa nebuniei care îi cuprinde uneori pe oamenii de ştiinţă, oricât ar fi ei de geniali. Titlul volumului este inspirat de un experiment realizat în august 1962 de Warren Thomas, director la Lincolm Park Zoo din Oklahoma, care a încercat să administreze unui elefant o doză de LSD, de 3.000 de ori mai mare decât cea normală, pentru a vedea ce efecte apar. Bietul animal a murit în doar câteva minute, iar de atunci, se ştie clar: „elefanţii sunt foarte sensibili la LCD“. La fel de trăsnit, dar până la urmă şi util pentru că a deschis drumul pentru primul transplant de inimă, a fost şi „câinele cu două capete“ creat de chirurgul sovietic Vladimir Demikhov din 1954. Omul de ştiinţă a ataşat capul unui căţel pe gâtul unui ciobănesc german adult, însă sărmana creatură a murit după doar şase zile din cauza respingerii de ţesuturi. Demikhov însă nu s-a dat bătut şi a repetat experimentul de 19 ori în 15 ani, prelungind speranţa de viaţă cu aproape o lună.
Experimente pe oameni
Un experiment cu adevărat sadic s-a desfăşurat în California în 1960 şi a avut drept obiectiv demonstrarea efectului nociv pe care stresul îl are asupra capacităţilor cognitive umane. Zece soldaţi au fost îmbarcaţi într-un avion pentru ceea ce părea un exerciţiu de rutină, însă la peste 1.500 de metri altitudine, avionul a început să piardă din înălţime şi pilotul a anunţat că va încerca o aterizare de urgenţă. În timp ce panica punea stăpânire peste soldaţi, un asistent de zbor le-a cerut să completeze un formular de asigurare, indispensabil pentru a exonera armata de orice responsabilitate în caz de accident. Foarte puţini au ştiut că este vorba de o simulare, efectuată din dorinţa de a demonstra faptul că mintea comite erori chiar şi banale când este supusă unui stres emotiv extrem. De altfel, soldaţii au făcut o mulţime de greşeli în timp ce au completat chestionarul. Tentativa ulterioară de repetare a experimentului cu un alt grup de voluntari în necunoştinţă de cauză a eşuat, pentru că unul dintre soldaţii care au participat la prima misiune a scris o avertizare pe una dintre pungile de siguranţă din avion.
Gâdilatul – mister ştiinţific
Psihologul Clarce Yeuba a dorit să demonstreze faptul că este imposibil să interzicem cuiva să râdă atunci când e gâdilat. Cercetătorul a ajuns la această concluzie genială în anii ’30, când şi-a încercat teoria pe nevastă şi copii. Alt psiholog american, pe numele său Lawrence LeShan, a demonstrat că memorarea este posibilă şi în timpul somnului. În 1942, psihologul s-a închis într-o cameră cu un grup de tineri adormiţi. Toţi tinerii îşi rodeau unghiile şi specialistul le-a vindecat ticul, repetându-le ca pe un fel de mantră fraza: „unghiile mele sunt teribil de amare“. La final, 40 la sută dintre „viciaţi“ scăpaseră de problema lor. Există persoane care pot să doarmă în orice situaţie. Cel puţin, aşa a demonstrat un cercetător de la Universitatea din Edingburgh, Ian Oswald, care în 1960 a luat trei voluntari şi, ţinându-le ochii deschişi cu bandă adezivă, i-a supus la tot felul de „torturi“: şocuri electrice, lumină puternică sau muzică la volum maxim. Concluzi: toţi trei au adormint în aproximativ 12 minute.
Dezgustul are mai multe feţe. Cel puţin aşa a demonstrat Carney Landis de la Universitatea din Minnesota. În 1942, cercetătorul le-a cerut voluntarilor să miroasă amoniac, să asculte nişte scârţâituri, să privească imagini porno şi să îşi bage mâinile într-o găleată cu râme. Concluzia specialistului a fost simplă: este imposibil să găsim o expresie comună tuturor oamenilor pentru a indica o senzaţie de dezgust.
