Indiferent dacă am copilărit la ţară sau la oraş, dacă aparținem generaţiei „cu cheia la gât“ sau celei „McDonald’s“, există câteva jocuri care ne vor aminti mereu de copilarie. Baba oarba, lapte gros, de-a v-ați ascunselea, șotron, rațele și vânătorii sunt doar o parte din jocurile copilăriei care îi făceau pe prichindei să își petreacă serile de vară afară, în fața blocului sau în curtea școlii. Erau acele activități interactive care îi determinau pe copii să facă mișcare în mod distractiv. Copiii de astăzi nu se mai joacă la fel ca pe vremuri, jocurile copilăriei au fost umbrite de noile gadget-uri, cu jocuri virtuale, care din ce în ce mai mult îi izolează pe copii într-o lume imaginară.
Aceste jocuri au asaltat noile generații și prea puțini oameni își dau seama ce influență pot avea asupra copiilor. „Într-adevăr, acum jocurile copilăriei nu mai există, tableta şi telefonul sunt folosite de la o vârstă foarte fragedă. Faptul că aceşti copii se dezvoltă mult mai repede şi nevoia de cunoaştere este, parcă, mai acută de la vârste mai mici, ne determină pe noi ca părinţi să le cumpărăm fel de fel de gadgeturi de genul acesta, numai că trebuie să ştim la ce pericol îi expunem dându-le telefonul sau tableta, pentru că folosirea lor creează dependenţă şi efectele se văd, în primul rând, în plan emoţional“, a spus Claudia Măciucă, şef Serviciu Evaluare Complexă a Copilului, în cadrul DGASPC Dolj.
Psihologul spune că este esenţial să îi impui copilului niște reguli, încă de la o vârstă fragedă, şi, mai ales, din momentul achiziţionării unui astfel de gadget, deoarece poate duce atât la oboseală psihică, insomnii cronice, cât şi la limitarea creativităţii.
„Un copil care foloseşte telefonul sau tableta de la o vârstă foarte mică îşi dezvoltă foarte târziu limbajul, nu mai manifestă dorinţa de a se juca cu alţi copii, de a relaţiona cu ei, vorbim de acele jocuri ale copilăriei când copii se jucau în aer liber, iar modul de socializare, relaţionare era cu totul şi cu totul altul. Acum telefonul distruge această relaţionare şi totodată poate distruge şi relaţia părinte-copil. În momentul în care un părinte ar încerca să ia telefonul copilului, acesta poate să se manifeste agresiv, atât fizic, cât şi verbal, și automat relaţia devine una tensionată. De aceea folosirea telefonul sau a tabletei trebuie gestionată de părinte de la vârste foarte mici. Nu îl poţi lăsa să se joace ani întregi, apoi dintr-o dată să nu-l mai laşi, deoarece dependenţa este asemănătoare cu dependenţa de un drog şi privarea de el duce la aceleaşi efecte.
Pot manifesta insomnii cronice. Sunt tentaţi să verifice mereu telefonul. Le limitează foarte mult creativitatea, se limitează la folosirea acelor emoticoane de pe telefon prin care ei practic nu mai pot să-şi exprime, de exemplu, sentimentul de admiraţie, de uimire în mod real. De asemenea, s-a demonstrat foarte clar că folosirea îndelungată a telefonului le pot afecta acuitatea vizuală, radiaţiile pot să producă efecte asupra creierului, să apară fel de fel de tumori sau copilul să-şi piardă puterea de concentrare. Oboseala psihică generată de folosirea îndelungată a unei tablete sau a unui telefon are evident efecte mult mai nocive asupra copilului, pare mereu palid, mereu încercănat.
Părinţii trebuie să gestioneze cu atenţie aceste lucruri, deoarece dependenţa se creează în timp.
Beneficiile reale pentru educaţie nu pot fi contestate, telefonul şi tableta au devenit nişte mijloace prin care ne putem informa, putem asimila cunoştinţe, ne pot ajuta să căutăm diverse informaţii pentru diverse proiecte şcolare. Rolul nu poate fi total negat, problema este această folosire excesivă a telefonului“, a spus psihologul Claudia Măciucă.
Jocurile copilăriei, „puse în cui“
Cu toții ne aducem aminte cu drag de cele mai frumoase jocuri ale copilăriei, indiferent de vârstă, dar cum s-au schimbat ele în timp? Iată cum îşi petreceau generaţii diferite de craioveni copilăria.
Prima oprire din periplul nostru în căutarea copilăriei şi a jocurilor „puse în cui“ a fost părculeţul din jurul statuii lui Mihai Viteazul, „la statuie“ cum era numit în adolescenţa mea. Băncile din ciment încinse de soare au ispitit prichindei şi adolecenţi să-şi petreacă în aer liber câteva ore. Un grup de fete adunate ciorchine pe-o bancă şi-au adus aminte de jocurile din spatele blocului. „Cel mai funny joc posibil, după părerea mea, se numea «Cine sunt eu?». Fiecare jucător scria pe un bilet numele unui personaj, real sau fictiv, însă cunoscut de ceilalți. Apoi se amestecau bine de tot biletele şi se tragea la sorţ. Pe rând, fiecare jucător arăta celorlalți biletul, fără să se uite la el, apoi începea să pună întrebări ajutătoare, pentru a afla ce personaj întruchipează. Râdeam mult, pentru că mereu scriam personaje ciudate şi amuzante, de la preşedintele Americii la Darth Vader, dar puteam fi şi broaşte ţestoase sau râioase“, povestește Oana, care râde cu poftă pe măsură ce deapănă amintiri.
Prietena ei lasă telefonul deoparte pentru a povesti jocul ei preferat. „La mine la bloc nu erau mulţi copii, dar tot ne distram, erau doi băieţi mai mici pe care îi tachinam mereu, dar îi băgam în seamă atunci când aveam nevoie de mai mulţi copii pentru jocuri. Parcă «Frunza» se numea, dar nu mă întreba de ce. A fost unul dintre cele mai populare jocuri ale copilăriei noastre, jucat până la epuizare în curtea şcolii sau în spatele blocului. Era destul de simplu şi destul de solicitant, în acelaşi timp, forţându-te să foloseşti orice arme. Vorba vine „arme”, de fapt era vorba de unghii, mâini şi coate, pentru a o face pe cea din echipa adversă să calce linia. Uneori ieşeam puţin şifonate din jocul ăsta, dar nu ne supăram, pentru că se râdea mult. Acum merg prin cartier şi văd tot mai rar, aproape deloc, desenat conturul cu creta al «Frunzei»“, spune Carmen.
Vecina care spărgea mingii
La o bancă depărtare, Edi îşi aduca aminte că mereu se aduna cu gaşca de băieţi şi jucau fotbal în porţile vecinilor, niciodată ale lor. „Aveam o vecină care mereu se supăra şi ne spărgea mingiile, se mai duceau părinţii peste ea, dar nu rezolvau nimic. Acum nu mai văd copii la bloc, nu mai are ce să spargă“. Ionuţ se juca şi el fotbal, dar îşi mai aduce aminte şi de jocul „Măgăruşul“. „Tot cu mingea se juca. Era jocul care ne amuza cel mai mult. Mingea era pasată de la unul la altul, iar “un măgăruş” trebuia să o prindă sau să o atingă, în funcţie de regulile stabilite atunci, pe loc. Dacă reuşea să facă asta, scăpa de porecla de măgăruş, iar cel care o pierdea îi lua locul. Îmi aduc aminte şi acum glumele care se făceau pe seama celor care, pe rând, erau măgăruşi. Aveam şi fete la bloc, dar nu prea ne amestecam, ele se jucau „Şotron“, cu o cretă cu care desenau, sau cu un elastic cu care se înfăşurau toate, nu am înţeles ce făceau. Ceva asemănător ne jucam şi doi, dar noi numeam jocul «Maţele încurcate »“.
Pentru o a doua oprire părăsesc grupurile de adolescenţi şi mă îndrept către prichindeii care aleargă prin iarba proaspătă. Gălăgia pe care o fac nu poate decât să înveselească trecătorii. „Prinde-mă, hai, aici sunt! Coco, fugi, nu m-ai prins!“, strigă fiecare copil. Cei mici mi-au amintit de jocul „Prinselea pe cocoţate“, dar ei nu se urcă pe nimic, în schimb ating cu palmele iarba, tufişurile, florile, tot ce apucă. „Lasă-mă că mă prinde! Te prinde şi pe tine!“, îmi spune un copil care nu vrea nici în ruptul capului să se oprească. Cu toate că se distrează pe cinste, pe copii îi poți număra pe degete.
Şotronul, înlocuit de tablete
Putem spune că dezvoltarea societății este „vinovată“ pentru noile jocuri ale copiilor, dar și părinții, la rândul lor, au o vină inconștientă, căci nu realizează că un smartphone nu este soluția potrivită pentru copil să își petreacă timpul liber. Mulți dintrei ei aleg această metodă fie din comoditate, fie pentru că așa e la modă, fie pentru că îi știu pe copii în siguranță acasă. „Acum e frumos afară şi m-am gândit să ieşim puțin la aer, pentru că iarna şi când e frig îşi petrec mult timp cu jocuri pe telefon şi pe calculator. Ştiu că nu este cea mai indicată metodă de a-și petrece copilul timpul liber, dar uneori nu am încotro. Prefer să-l văd cum se joacă pe tabletă lângă mine, în liniște, unde știu că nu pățește nimic. Dacă îl las afară, trebuie să fiu mereu atentă, și plus că acum nu mai e așa în siguranța cum eram noi când eram mici. Eu am trei copii, cu vârste cuprinse între 7 și 15 ani, așa că prefer să mergem cu toți afară la joacă când am eu timp sau soțul meu. Acum sunt mai multe pericole la care sunt expuși copiii“, ne spune o mamă cu trei copii.
Sunt și părinți care aleg să își crească copiii după „moda veche“, care încearcă să se implice cât pot, pentru a-i crește cu jocurile care le-au bucurat și lor copilăria. Aceștia le oferă copiilor libertate mai mare de a se juca pe afară, încearcă să se implice în jocurile lor, fiind exemple. „Noi ne adunăm mereu cu copiii prin parcuri când este cald sau la locurile de joacă atunci când e frig. Avem şi un loc de joacă special amenajat în cartier, unde ne adunăm cu toţii, dar ne place să mai schimbăm puţin peisajul. Al meu are tabletă, că nu se poate altfel, dar încerc să-i ocup timpul cât pot de mult. În parc ne jucăm împreună, părinţii şi copii. Ne distrăm împreună. Jucăm „Șotron“ în parc, „Mâţa“. Când jucăm prinselea, nu știu cum fac, dar pe mine mă prind mereu, soţul e mai agil“, explică Iulia.
Demult, tare demult, pe vremea când copiii nu reprezentau un target pentru marile companii de jocuri electronice, bucuriile copilăriei arătau altfel, purtau alte nume şi aveau alte reguli. Dacă îi întrebăm pe bunicii noștri despre universul copilăriei, vom găsi în povestea lor o copilărie trăită cu visuri şi bucurii bazate pe jucării simple, în care păpușile erau confecționate manual, din ceea ce găseau și aveau la îndemână. Lumea copilăriei lor nu era bântuită de vârcolaci, monştri şi vampiri, ci de personaje precum Haplea, Lir şi Tibişir, Uitucilă, Dorel şi Azorel, Plici şi Plum sau Grivei.“ Pe timpul meu nu erau atâtea jocuri şi joculeţe. Ne jucam cu ce apucam. Ca telefon, noi aveam două pahare din carton legate cu sfoară. Atunci când întindeam sfoara, ne auzeam dintr-un capăt în celălalt. Am încercat să-mi învăţ nepoata, dar tot la telefon a fugit“, povesteşte bunicul Ion, în timp ce îşi aşteaptă nepoata de la ore.
Privim cu nostalgie la anii care s-au scurs. Jocurile copilăriei ne revin în minte şi pentru câteva clipe privirea ne străluceşte altfel, iar chipul ne este luminat de un zâmbet care păstrează din gingăşia copilăriei. Fie că ne plăcea să jucăm șotronul toată ziua, pe trotuar, fie săream elasticul sau ne piteam unii de alții, aceste jocuri ale copilăriei ne-au fascinat ani la rând. Unele s-au transmis din generație în generație, altele s-au pierdut pe parcurs, însă fiecare om păstrează în suflet amintiri prețioase legate de o perioadă a vieții în care grijile nu aveau ce căuta.
