Cele șapte suflete ale familiei Roman din localitatea Drăgăneși Olt își duc traiul într-o casă ce stă să cadă, în condiții greu de imaginat pentru secolul XXI. Singurul venit îl reprezintă banii din alocațiile a cinci dintre minori și ceea ce strânge tatăl lucrând cu ziua prin sat. Din când în când, băiatul cel mare al familiei trimite acasă bani, de peste hotare, unde a plecat să muncească pentru ca frații și surioara lui să supraviețuiască.
Sunt unii oameni care muncesc o viață întreagă să strângă avere, să le ofere copiilor case, mașini și ceva bani pentru a porni în viață. Însă sunt alte suflete care visează doar să poată avea o casă utilată, un acoperiș deasupra capului și un pat unde să le doarmă odraslele neînghesuite. Pentru familia Roman, singura dorință este să își poată scoate cei şase copii din sărăcia sufocantă care a pus stăpânire pe vieţile lor. „Suntem cam de mult în această şituaţie. Trăim cu alocaţia copiilor. Soţul lucrează cu ziua pe ici pe colo. Eu am șase copii, dar cel mare este plecat dincolo. Acasă mai am cinci copii. Cel mare are 15 ani, e în clasa a VIII-a la Drăgăneşti, cel de-al doilea este în clasa a III-a, aici, la şcoală. Mai am un băieţel în clasa I şi încă doi copii mici la grădiniţă de trei ani şi patru ani. Băiatul cel mare ne ajută când şi când, atunci când se poate. El nu a plecat cu contract acolo. Lucrează la negru. Nici acolo nu-i viaţa chiar aşa de roz. Eu nu lucrez. Nu am lucrat niciodată pentru că am copiii şi trebuie să stau de ei. Cu copiii mei nu stă nimeni. O am pe mama alături, dar nu ne-am înţeles“, declară mama celor șase copii.
O casă cârpită, cu podea din pământ
Cei şapte membri ai familiei trăiesc de pe o zi pe alta, chinuiţi, în două încăperi. În bucătăria făcută din BCA, o plită conectată la butelie ţine locul unui aragaz, un lighean albastru cu apă rece înlocuieşte chiuveta, iar frigiderul, care nu mai răceşte demult, serveşte drept dulap.
Holul în care încape doar câte o persoană este decorat cu forme din hârtie glase, creaţiile copiilor, pe care mama acestora le-a păstrat mândră de-a lungul anilor. Acest spaţiu uneşte cele două cămăruţe în care îşi duc zilele. Podeaua din pământ este acoperită de covoare vechi, care mai protejează tălpile celor mici de frigul care se strecoară printre crăpături.
Ritualul de îngrijire de dimineață este un adevărat chin, având în vedere că toaleta este în curte. Un lighean este chiuvetă, cadă şi duş sub cerul liber. „Mi-ar plăcea să am o bucătărie, cât de cât. Acum este ceva improvizat, nu am aragaz cu cuptor, am un reşou, frigiderul nu ne merge. Băiatul cel mare are camera lui până se pune frigul. Aici nu avem sobă, iar pe jos e pământ. Iarna dormim toți într-o cameră, mai chinuiţi. Acolo avem sobă și ne descurcăm cum putem. Mă bucur că suntem uniţi, cu viața asta pe care o avem suntem fericiţi, chiar dacă săraci“, explică mama copiilor cu lacrimi în ochi şi un zâmbet amar pe buze.
Sărbători fără cadouri
Cei şase copii ai familiei Roman nu și-au sărbătorit niciodată ziua de naștere, nici Moș Crăciun, Moș Nicolae sau iepuraşul de Paşte nu le-au adus vreodată cadouri. Deocamdată, pentru a avea ce pune pe masă, tatăl trebuie să meargă în sat pentru a lucra cu ziua, iar banii sau bunurile pe care le primește să le aducă acasă copiilor vin destul de rar. În timp ce acesta muncește prin vecini, de casă are grijă mama. „Acum vine Paştele. Ne pregătim şi noi cât de cât, nu cum fac alte familii, cu bani, dar vopsim şi noi ouă. Nu avem cum să le oferim copiilor cadouri“, povesteşte mama, cu ochi trişti.
Școala le este dragă
Şcoala este singurul loc în care copiii pot uita de grijile de acasă şi îşi pot trăi fânturi din copilărie. Aici îşi pot strecura vieţile lor grele fără să fie observaţi, de aceea şcoala le este atât de dragă. Pentru pruncul mijlociu al familiei, un băieţel de doar șapte ani, soarta a fost şi mai aspră. Acesta nu se luptă doar cu neajunsurile, ci şi cu un defect de vorbire, o dislexie, care fără un ajutor profesionist dispare greu. Cum bani nu sunt, de problema micuţului se ocupă un logoped al şcolii. O formă uşoară de dislexie a moştenit-o şi cel mai mic băiat al familiei, dar cu toate acestea ambii copii nu se dau bătuţi şi ţin piept şcolii.
Băiatul cel mare, elev în clasa a VIII-a, şi-a dat seama că singura soluţie de a scăpa din sărăcia care an de an parcă îi îngroapă tot mai adânc este şcoala. Acesta învaţă singur, fără ajutor suplimentar. Cu toate acestea, orice vis ar avea se loveşte de greutăţile familiei de care trebuie să se îngrijească.
Singura fată, mezina familiei, zâmbeşte rar. Lacrimile acesteia se transformă în flori cu spini ce lasă urme adânci în sufletul celui care le şterge. „Le place mult la şcoală. Cel mare, cel din clasa a VIII-a, a fost premiant până anul acesta. Cel din clasa a III-a tot aşa. Merge foarte bine cu şcola, dar cel din clasa I puţin mai greuţ. El are deficienţe de vorbire. A vorbit foarte târziu, cam pe la patru ani. Facem logopedie la şcolă, dar tot aşa vorbeşte, pronunţă mai greu, noi mai pronunţăm pe acasă. Nu avem bani pentru un specialist. Am vorbit cu învăţătoarea şi ne-a spus că poate, îl duce capul, dar are deficienţe de vorbire. Cel din clasa a VIII-a se pregăteşte singur. Nu îmi fac probleme în privinţa lui. Învaţă şi asta mă bucură. Pregătire nu face, dar mai rămâne la şcoală după ore cu profesorii de română şi de matematică și se descurcă. El învaţă din clasă, prinde repede şi îi şi place. Ca planuri de viitor? Ca orice copil, poate el are planuri de viitor, dar în funcţie de cum stăm cu situaţia noastră… va merge la liceu aici, în Drăgăşani, nu mai departe“, declară mama micuţilor.
Profesorii apreciază perseverenţa şi progresul celor mici
Educatoarele grădiniţei celor mai mici dintre copii spun că, în ciuda posibilităţilor reduse, mama îşi aduce meu copiii la şcoală curaţi şi cu câte ceva de mâncare. „Edi, când era de grupă mică, nu a frecventat grădiniţa. S-a înscris la grupa mijlocie, dar are frecvenţă bună. Mămica îi aduce în fiecare zi la grădiniţă, doar dacă au fost răciţi nu au venit. Sunt mereu curaţi, ştim că situaţia lor este puţin mai delicată, dar au întotdeauna ceva în pacheţel, se ocupă de ei, decât că situația este aşa cum este. Sunt mulţi frăţiori. S-a integrat repede, e sociabil, nu a avut probleme, are o dislexie, dar se va rezolva. Când va fi la grupa mare va veni un logoped şi va lucra cu el. Luiza, care e la grupa mică, vorbeşte mai bine decât Edi. Sunt copii paşnici. Nu au plâns atunci când au venit la grădiniţă, sunt copii cuminți“, spune Violeta Dobre, educatoarea grupei mijlocii.
Un strigăt de ajutor
Drama familiei Roman a fost auzită de diriginta băiatului cel mare, care îi cunoaşte şi îi ajută de ani buni. Totul a pornit atunci când unul dintre băieţii familiei avea un an şi opt lui şi nu existau bani pentru botez. Aceasta s-a oferit să le fie naşă de botez şi de atunci s-a creat o conexiune puternică între ei.
„Sunt profesor de limba română la şcoala din localitate. Sunt titular încă din anul 2007. Băiatul cel mare al familiei mi-a fost elev, i-am fost chiar dirigintă un an, în clasa a V-a. Îl cunosc din clasa a IV-a. Între timp, am botezat un băieţel al familiei Roman, care avea pe atunci, în urmă cu șapte ani, un an şi opt luni. Ne-a fost, oarecum, milă de el pentru că la un an şi opt luni nu e bine să stai nebotezat. Știm bine că copiii în ziua de azi se botează după șase săptămâni, deci cât mai devreme. Cu timpul, am născut şi eu şi ne-am mutat la Craiova. Dânşii au plecat din localitate. Eu sunt în concediu de îngrijire a copilului. De curând, am luat legătura cu ei. M-am mirat că au revenit în localitatea unde sunt şi eu profesoară, i-am ajutat cu ce am putut, îi ajutăm în continuare. Am apelat la un ONG din Craiova, am apelat la părinţii din clasa fetiţei mele de la Școala gimnazială nr. 24 «Sf. Gheorghe» din Craiova, am scris pe grupul de «Mămici şi burtici» din Craiova. Mi-aş dori să putem face mai mult. Eu, personal, doresc să le mobilez casa, să le dau perdele, tot ce este necesar, dar condiţiile nu ne permit să aducem o mobilă bună într-o casă în care în acest secol există pământ pe jos. Sperăm să ne vadă cineva, să mă fi făcut auzită prin intermediul tuturor mijloacelor. Să ne ajute cineva cu un parchet, cu orice se poate. Îmbrăcăminte şi încălţăminte le-am adus, nu cred că mai este nevoie. Dacă sunt doritori şi vor să ne ajute, noi le mulţumim şi eu vă mulţumesc că aţi venit cu noi“, declară Alina Oprişan.
Orice ajutor este binevenit. Puteţi contacta familia Roman la numărul de telefon 0748.531.717. Aceştia locuiesc în localitatea Drăgăneşti Olt, sat Comani, strada Sublocotenent Popa Daniel, numărul 17.
