Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România (OAR), filiala Oltenia, Radu Ionescu, a declarat într-un interviu acordat GdS că arhitecţii nu au fost consultaţi în privinţa modernizării clădirilor din Centrul Istoric al oraşului şi că Legea nr. 153/2011 care îi obligă pe proprietari să-şi renoveze faţadele clădirilor este prost întocmită. Ionescu dă ca sigur faptul că proprietarii trebuie să consolideze şi structura de rezistenţă a clădirilor şi se întreabă de unde vor face aceştia rost de banii necesari.
GdS: Legea are un titlu pompos: „Legea nr. 153/2011 privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor“. Este în vigoare din 2011, dar abia acum se aplică. Cum vă explicaţi?
Radu Ionescu: Legea cred că a avut în vedere anvelopări tehnice. OAR este pomenit în lege pentru a fi consultat cu privire la calitatea arhitectural-ambientală a clădirilor, dar la fel de bine putea să fie pomenită şi Gazeta de Sud. Ideea includerii OAR era bună dacă OAR era consultat înainte de apariţia legii, deoarece are hibe multiple, pe care discutăm degeaba. OAR şi-a arătat disponibilitatea să discute atunci când sunt legi care au impact asupra urbanismului. Singura modalitate de a face corect lucrurile, de a le face bine, este să comunici, să faci consultare publică.
Eu cred că şi cei care locuiesc pe strada Lipscani ar fi trebuit să fie consultaţi.
Cât despre titlul legii, el este splendid, nici nu îndrăzneşti să spui ceva pentru că ai fi un duşman al calităţii. Este ca şi cum m-aş apuca acum, pentru că am o duşmănie pe un ziar, să dau o lege privind creşterea calităţii jurnalistic-televizoristice. Asta înseamnă că, până la apariţia ei, creşterea calităţii nu era legiuită. Eu spun că era, prin Legea construcţiilor, care prevede că prin autorizaţia de construire se urmăreşte obţinerea calităţii maxime a clădirii.
Eu am crezut că această lege s-a dat ca să simplifice anveloparea blocurilor, ca să se evite un proces de autorizare complicat şi să se elimine liberul arbitru. Oricât ar fi de tâmpit un arhitect, nu cred că face clădirile una cu mov, alta cu albastru.
GdS: Primăria foloseşte această lege în cazul Centrului Istoric…
R.I.: Aplicarea legii s-a translatat pe o zonă protejată, care face deja obiectul altei legi, infinit mai complexe. Autorizarea construcţiilor din orice zonă a oraşului, mai ales centrul, este guvernată de un regulament urbanistic care are putere de lege. Planul Urbanistic General desemnează atât zona centrală, cât şi nucleul ei. Există documentaţii urbanistice pe zona centrală, există documentaţii pe aşa-zisa zonă pilot, adică zona în care se sapă acum, cuprinsă între străzile Cuza, Kogălniceanu, Arieş şi Plopşor. Planurile sunt în vigoare. În toate oraşele, clădirile s-au revigorat după străzi. Normal era să se aştepte executarea acestei etape, pentru ca zona să fie mult mai interesantă, să apară investitori serioşi şi zona să crească de la sine. Aşa, se încearcă o forţare a creşterii calităţii arhitecturale prin coerciţiune. Desigur, poţi smulge 50 de milioane de lei vechi din buzunarul proprietarului, poţi să-l şi omori, dar acesta nu este costul unei restaurări corecte a casei. Se va obţine cel mult un fond de amenzi important. Părerea mea este că toate clădirile din Centrul Istoric ar trebui declarate monumente istorice.
GdS: Că tot vorbiţi de monumente, cum se poate interveni în cazul lor?
R.I.: Sunt puţini cei care pot interveni pe clădiri-monument. În Craiova sunt doar doi experţi, pentru că expertiza trebuie făcută de un expert special. De asemenea, şi firma care execută lucrarea trebuie să fie atestată. Eu ştiu o singură firmă în Craiova atestată să intervină pe monumente istorice. Dacă se reface doar faţada, ea nu mai cade în exterior, dar este posibil să cadă un zid interior. Cu alte cuvinte, se moare de la faţadă în interior şi se trăieşte de la faţadă în exterior. Aceste zone istorice erau sortite demolării în perioada comunistă. Nu au trezit interesul oamenilor care mai puteau înhăţa câte un spaţiu deoarece urma să fie demolate. S-a schimbat structura de proprietate şi, în mare măsură, casele au fost ocupate de oameni defavorizaţi social.
GdS: Credeţi că va fi suficientă refacerea faţadelor caselor din Centrul Istoric?
R.I.: Avizul nostru este consultativ. Primăria a înţeles că OAR este un căţel rău care latră ori de câte ori primăria vrea să facă un lucru bun. Eu vă spun ceva: proiectul european al Centrului Istoric nu are nici o legătură cu casele, are cu străzile. Noi puteam fi consultaţi ce anume se poate face asupra caselor din punct de vedere arhitectural. În oraşele civilizate există regulamente pentru zonele istorice, pe care oamenii şi autorităţile trebuie să le cunoască. Noi avem ceva parţial, un Plan Urbanistic Zonal, de acum cinci ani, dar eu nu cunosc nici un calendar al dirijării investiţiilor. Eu cred că în cazul tuturor caselor din centrul istoric expertul va spune că trebuie consolidate. Mai cred că ar trebui eliminată ideea montării de polistiren pe faţade, deoarece asta ar îneca brizbrizurile. Termoizolaţia să se facă pe interior, nu pe exterior. Şi mai e ceva, în afară de această chestiune, ca o discuţie fără aplicabilitate imediată. Cele mai multe dintre aceste case au subsol. Subsolurile sunt mult mai mici decât suprastructura. Aici se puneau lemne înainte. Am observat că aceste subsoluri sunt extraordinar de frumoase, cu bolte, şi dau un aer mai interesant. Cred că ar trebui refăcute şi acestea. Atenţie ar trebui să se dea şi la ceea ce este în spatele faţadelor, pentru că acum acolo găseşti nişte trăznăi fantastice, cum ar fi geamlâcurile. Or ele nu se potrivesc, în condiţiile în care multe dintre aceste clădiri vor fi cârciumi, magazine de lux, şi mai puţin case de locuit.
GdS: Bun, dar cum îi puteţi ajuta pe proprietari dumneavoastră, ca arhitecţi?
R.I.: Ei pot veni la noi şi putem întocmi o listă cu experţi, cu arhitecţi, inclusiv în cazul clădirilor monument istoric. În momentul de faţă este clar că se pune căruţa înaintea cailor şi că utilizarea unei zone istorice nu se face bătând din palme. Din păcate, alegerile sunt din patru în patru ani şi nu la 40 de ani. Ideea ar fi să nu facem copii din nouă în nouă luni, ci din două în două luni, îi facem mai mici şi mai repede. Primăria are, totuşi, meritul de a fi declanşat operaţiunea care să denumească un centru istoric. Puţină lume şi-a dat seama că un oraş care nu are centru istoric nu este respectabil. Numai că asta nu se poate face prin coerciţie. Nu cred că la Viena, de exemplu, vine primăria şi-l ia pe Hans şi îi spune că-l ia mama dracului dacă nu face chestia asta. Eu cred că Hans se bate pe locul ăla. Acolo sunt magazine făcute de arhitecţi, special aduc câte un arhitect formidabil, şi toată lumea încearcă să nu părăsească ideea de vechi, nu ca la noi, care am scos tâmplăria şi am pus termopan. Ideea este că, deşi nu se pot da nişte reţete, aceste faţade trebuie să se facă în culori pastelate. Primăria nu a prea dialogat cu noi, dar dacă ne solicită, mâine vin 70 de arhitecţi.
GdS: Un aspect foarte important în cazul expertizei este preţul. Cât i-ar costa pe craiovenii din Centrul Istoric o asemenea expertiză?
R.I.: Expertiza la o casă este posibil să coste doi-trei euro pe metrul pătrat, dar aici vorbim de suprafaţa desfăşurată, deci poate fi vorba de câteva sute de metri pătraţi. Expertiza este o analiză cu o concluzie: clădirea necesită sau nu consolidare. Asta cumperi, de fapt. Urmează apoi proiectul, care şi el trebuie însuşit de expert, iar, în final, trebuie căutat constructorul care să îndeplinească condiţiile. Procedurile pot dura minimum şase luni. De asemenea, expertiza nu se rezumă doar la a spune dacă o clădire stă sau nu în picioare. În general, ea se referă şi la funcţionalitatea clădirii, deci să ştii bine ce este în ea. De exemplu, trebuie stabilit dacă podul clădirii va rămâne pod sau va deveni mansardă. În oraşele civilizate, casele din zona istorică nu au pod. O zonă istorică trebuie să fie o atracţie extraordinară, altfel zona va fi părăsită. Eu cred că la noi trebuie să fie o zonă extraordinară, altfel oraşul va dispărea.
GdS: Chiar dacă nu are legătură directă cu Centrul Istoric, important este şi aspectul chioşcurilor din cartiere, pentru care primăria încearcă să impună un tipar „art nouveau“. De exemplu, în cazul cartierului Craioviţa Nouă, cum credeţi că se potriveşte acest concept?
R.I.: Se face o confuzie. Plecăm de la ideea că urbanismul bazat pe o dezvoltare haotică este mai prost decât o dezvoltare bazată pe principii. Dar principiile sunt departe de a fi nişte regulamente care să ducă la tipizate. Faptul că în Craioviţa Nouă vor apărea chioşcuri în stil art nouveau nu va ajuta la progresul ambiental al cartierului. Chioşcurile prezentate de primărie arată interesant, dar variaţiunile sunt ale unui tipizat. Ideea ar fi fost ca în diferite zone din oraş să se integreze în peisaj, să fie o grupare de mai multe chioşcuri şi atunci gruparea ar trebui să aibă o legătură. Craioviţa este deja un orăşel. Noi am fost consultaţi în legătură cu regulamentul urbanistic şi textul pe care am putut să-l emitem consiliului local a fost că o tipizare excesivă nu va conduce la un succes estetic şi că, mai degrabă, ar trebui înlocuită cu nişte indicaţii regulamentare care să permită intervenţia unor profesionişti. În Craioviţa ar trebui să apară o chestie legată de cartier. Acele modele de chioşcuri au fost inspirate de Viena şi, fără să spun că acele chioşcuri sunt proaste, spun că ele generalizează un patent din perioada 1900 care este nepotrivit pentru cartier. Nu văd ce caută chioşcurile „art nouveau“ acolo. De ce nu-l facem modern? Nu înnobilez Craioviţa Nouă declarând că are o legătură cu „art nouveau“. Poate se potriveau mai bine nişte chioşcuri cu leduri. Era o variantă. Balamucul construcţiilor provizorii nu se poate stăpâni prin uniformă. Între dezastrul estetic şi o performanţă artistică extraordinară este o plajă largă şi este clar că, dacă îi pui uniformă, previi dezastrul total. Şi se preferă uniforma. Dar nu cred că un individ îmbrăcat în uniformă coreeană va câştiga vreodată o paradă Gucci. Nu trebuie să produci regulamente care să bage oraşul într-o uniformă ce o să împiedice orice performanţă, de frică să nu se facă greşeli mari. Or, regulamentul este ca şi cum i-ai pune arhitectului mănuşi pe mână.
