Ţăranii, cei ce „ne dau pâine şi ne apără de duşmani“, cum îi descria Mihail Sadoveanu, copleşiţi de un nesfârşit şi împovărător şir de obligaţii şi privaţiuni de tot felul, au izbucnit în 1907. Scriitori, publicişti, luminaţi cărturari, a căror inimă a bătut mereu alături de popor, li s-au alăturat, în încercarea de a-i scăpa de suferinţele de decenii.
Satele din Oltenia, şi nu numai, se zbăteau în preajma anului 1907 într-o cumplită sărăcie. Situaţia a fost agravată de anii secetoşi de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi cei ai crizei din 1899-1903, care au aruncat în braţele foamei şi ale disperării cea mai mare parte a populaţiei de la sate. „Dăscălii erau siliţi să se lupte în cele mai grele mizerii, de aceea îi vom găsi pe slujitorii şcolii săteşti alături de ţărani în Marea Răscoală“, notează Nicolae Andrei în lucrarea sa „1907 în Oltenia: Contribuţia intelectualilor la Marea Răscoală“. Li se alătură şi oamenii de litere, scriitori, publicişti, dar şi avocaţi, notari, judecători.
Elena Farago deplânge starea ţărănimii în „Doină“
Fiind de fiecare dată în centrul frământărilor sociale ale epocii, Elena Farago ia pana şi scrie pe hârtie „Doină“, una dintre primele poezii consacrate evocării răscoalelor ţărăneşti din 1907. „Izbucnise revoluţia din 1907, în Moldova, şi eu abia sosisem la Craiova. Trăsesem la hotelul Minerva, de pe balconul căruia priveam în zare cum focul răzmeriţei se aprinsese şi în Dolj. La lumina acestui pârjol – disperat strigăt de dreptate socială – am scris «Doin㻓.
Lasă la o parte instrumentul de scris şi foaia şi, la îndemnul lui Nicolae Iorga, cutreieră satele Olteniei, Oprişor, Bălăciţa, Tâmna, Gvardiniţă, Rojişte, Brabova, Scăieşti, Cernăţeşti, Braloştiţa pentru a oferi un real sprijin. „Are misiunea ca, pe lângă alinarea suferinţelor, să împartă ajutor bănesc strâns prin subscripţie iniţiată de marele istoric în coloanele «Neamului Românesc», «de a acoperi o mică parte din marea datorie faţă de nenorociţii aceia». În judeţele Dolj şi Mehedinţi s-au împărţit peste 1.300 de lei, sume provenite şi de la o parte din muncitorii Şantierului Naval din Turnu Severin sau din încasările concertului societăţii muzicale «Filarmonica», prezentat în sala Teatrului Naţional în seara zilei de 9 mai 1907“, notează Tudor Nedelcea în volumul „Interferenţe spirituale“.
O corespondenţă cutremurătoare
Elena Farago îi comunică periodic lui Nicolae Iorga ceea ce o impresiona. „Revolta este dureroasă împotriva a tot ce este lege şi soartă, n-am simţit-o cât de mult poate să înfrângă până astăzi. Închipuiţi-vă o sută nouă case arse. La cei mai mulţi nu le-a rămas nimic, nimic, decât doar doi, trei pari, jumătate de tăciune, pe care i-au pus cruce în bătătură şi asupra lor şi-au făcut, din paie şi cârpe, un fel de coteţe în care stau îngrămădiţi cu femei şi copii. Şi era ieri, domnule Iorga, o vreme rea şi rece şi bătea vântul aşa de tare, că le zbura paiele care le era adăpostul. Şi se uitau bătrânii care au muncit o viaţă întreagă ca să-şi înjghebeze cei patru pereţi, necuprinşi şi murdari, la adăpostul cărora puteau să-şi plângă nevoile, se uita la rotocoalele de cenuşă şi fărâme de tăciuni care le ştiu spune atâtea“.
Într-o altă epistolă, datată 9 iulie 1907, Elena Farago scria: „La Braloştiţa eram la primărie când a venit preceptorul cu o grămadă de scoarţe şi pânzeturi sechestrate de pe la ţărani pentru bir şi pentru datoriile pe porumbul pe care l-au luat de la stat. Legea e lege: n-au plătit, îi sechestrează.
Dar unde nu te lasă inima să te pleci legii, e că se urmăresc nenorocitele rămase văduve de pe urma revoltelor pentru banii ce-i datorau cei ucişi. Da de unde să plătească o nenorocită ca aceea care plângea şi-mi spunea mie ieri? De unde să plătească, când ea nu are nici un ban? Când mâinile îi sunt ca şi legate de cei doi-trei copii mărunţei pe care îi are?“.
Scrisorile, pagini de autentică istorie, se constituie în mărturii cutremurătoare. „Ieri am fost în comuna Cernăteşti, unde au fost 21 de împuşcaţi. Am dat bani la 13 văduve şi un moş bătrân, care mi-a venit tocmai când mă urcam în trăsură să plec. I-au împuşcat băiatul, care le era singurul sprijin, lui şi babei. Şi era atâta durere în plânsul bietului moşneag… Mai bine mă împuşca pe mine… Săracu, a rămas atât de orfan în sărăcia lui… mult mai orfan decât copiii care au cel puţin mame“.
Scrisorile sale şi ajutorul financiar oferit ţăranilor nu avea cum să nu atragă atenţia. „Sub pretext că n-are cu ce proba identitatea, este arestată la Gvardeniţa – Mehedinţi, dar adevăratul motiv poeta îl sesizează: «După câte am înţeles din vorba lor, primiseră ordin confidenţial privitor la o cucoană care umblă din sate să împartă bani ţăranilor, şi care cucoană în realitate ar fi ofiţer deghizat»“, se notează în „Interferenţe spirituale“.
Nicolae Iorga a intervenit şi Elena Farago a fost eliberată.
