„Ce vesel mai cântă groparii…“

Bucur Demetrian era unul dintre cei mai interiorizaţi şi plăcuţi scriitori, dintre mulţii pe care i-am cunoscut vreodată. „Era“ şi, iată, nu mai este printre noi. S-a stins din viaţă pe 5 august, discret, după o suferinţă pe care nu şi-a exhibat-o defel, atent să nu-l indispună pe celălalt cu problemele lui.
Când l-am întâlnit ultima oară, acum câteva săptămâni, mă căutase la telefon să îmi aducă cinci poeme pe care urma/urmează să le prind într-o antologie a poeţilor craioveni contemporani. Era tot mai slăbit, după o operaţie pe care o suferise cu un an în urmă, dar îşi păstrase zâmbetul sfielnic şi credea în viaţă. Obosesc când merg, mi-a spus. Fă-te bine, îi răspundeam eu, uluit că se „topea“ pe picioare. Cu un an în urmă, în august, am stat împreună la un spital din Bucureşti, eu pentru nişte analize post-operaţie, el pentru o operaţie care i se spusese că va fi uşoară. Nu-şi ascundea nervozitatea, operaţia se amânase şi voia să plece mai repede. Îmi amintesc că dintr-una din plecările prin oraş venise cu o carte a lui Mircea Mihăieş despre proza lui Faulkner. Răsfoise cartea şi îmi spunea că este excepţională, dar nu se putea adânci în lectură şi voia să citească liniştit, acasă. Eu îi spuneam că am dat gata o carte a lui W. Lepenies despre intelectualii europeni, în ciuda faptului că făceam tratament şi mi se schimba pansamentul. Râdeam şi îi spuneam că noi trebuie să citim în orice situaţie, indiferent de… spital! Adevărul e că spitalul nu prea e propice lecturii calme, dar de ce să depui armele? Pentru că eu au seringi, perfuzii, iar tu nu!?
Ne-am întors acasă şi ne-am revăzut în toamnă: era bine şi mă bucuram pentru el. Era tipul cel mai calm pe care l-am cunoscut cândva în Craiova – nu avea vendete sau polemici cu nimeni. Mi se părea ireal, în privinţa asta. Se ambala doar când venea vorba de cărţi, nu de autori, chiar dacă ştia foarte bine din ce clasă pot fi unii sau alţii. Rar ieşea la întâlniri literare, avea un program fix, oarecum rigid, dar e clar că nu era tipul „cenaclier“. Picta şi făcuse o expoziţie, împreună cu o colegă. Din păcate, eram plecat din oraş şi nu am văzut expoziţia. Avea talent, făcuse desen în adolescenţă la Şcoala Populară de Artă din oraş. Preda literatura elevilor dintr-o şcoală generală din oraş, dar cronicile lui literare îl situau la un nivel mai înalt. Nu avea ambiţia şi arivismul necesare pentru obţinerea unor titluri academice, el, care a comentat excelent cărţile unor mari scriitori contemporani. La lansările de carte, unde noi vorbeam spontan, „după ureche“, el venea cu textul scris. Ceea ce citea apărea apoi în Ramuri, revistă căreia i-a fost credincios decenii întregi. Colecţia revistei depune mărturie. Când am mers împreună în Grecia, în 2011, la Muntele Olimp, reprezentând, alături de alţi câţiva, „echipa“ Craiovei, el a fost de departe poetul cel mai discret dintre cei 20-30 de scriitori, inclusiv bucureşteni. Cei din Bucureşti mă întrebau cine este tipul atât de tăcut care nu ia parte la veselia generală. Este Bucur, le spuneam râzând, el nu deranjează niciodată pe nimeni. Era doar felul lui de a fi, retras, atent la ceva ce numai omul care vorbeşte singur cu sine ştie – „şi cuvintele o mână de oase/ între două morţi…“.
Una dintre cărţile sale, apărută în 2004, s-a numit, cum altfel, „Aşezarea pe cruce“. Debutase acum 29 de ani, într-un volum colectiv cu placheta „Locuinţa poetului“. Era un poet grav, un amestec de credinţă naivă, încredere în cuvânt şi sfâşieri care trădau zbuciumul său interior. Dintre poemele pe care mi le-a dat, l-am ales pe acesta pentru a se putea vedea cât era de frământat şi, în acelaşi timp, de lucid. Ştia că pierdem, încă din viaţă, aproape toate luptele, dar că rămâne poezia în care putem păstra sensibilitatea şi înţelepciunea unei lumi care, poate, există dincolo:
„şi dă-mi doamne greaţa cea de/ toate zilele/ strălucirea minciunii bandajând creierul/ furia mâna întinsă/ fără cuvinte rămân în amiezi ponosite/ fără o mască din şirul pe care/ îl am// ce vesel mai cântă groparii/ ce sunete vin din ruptele tomuri/ o umbră e tot ce-a rămas/ gura tace mănâncă nisipul/ ce vesel mai cântă groparii/ omul stă pe marginea gropii/ cerul lui noroios se deschide //de un craniu bătrân vorbesc/ cerşetorii/ de un vers putrezit / legănându-se-n salbă/ ce vesel mai cântă groparii“. (Un vers se leagănă-n salbă).
Acum, poetul s-a mutat în „locuinţa“ hărăzită lui încă de la naştere.
Dumnezeu să-l aibă în pază…