„Dimineaţa sărută genunchiul Athenei”
de Peter Sragher
Ed. Brumar, 2012
O călătorie făcută în 1995 în Grecia l-a inspirat pe poetul Peter Sragher să-i dedice, în timp, un întreg volum de poeme. Şi ce volum! Trilingv, căci poetul român, în ciuda numelui teuton, scrie în trei limbi: română, germană şi engleză. Cunoscut în special pentru lecturile şi participările sale la turniruri poetice din Austria, Peter Sragher este un trubadur călător, iar poezia şi-o plimbă pe la festivaluri de renume din America Latină (cel de la Medellín, de exemplu) sau prin SUA, Germania şi Irlanda, unde, graţie camaraderiei care-l defineşte, şi-a făcut mulţi prieteni poeţi. Anul trecut a venit la Craiova cu poetul englez Peter Waugh, cel care conduce o asociaţie a poeţilor de limbă engleză din Viena, „Labyrinth”, de la a cărei înfiinţare se împlinesc anul acesta 20 de ani.
Poet, fotograf şi performer (adică autor de performance poetic), Sragher surprinde în acest volum printr-o sensibilitate acută la un spaţiu cultural şi geografic care i-a fascinat mai mereu pe poeţii europeni. La noi, anul trecut, Liviu Antonesei a publicat un volum de poeme în care a cuprins şi o seamă de „povestiri cretane”, rod al vizitelor estivale efectuate cu sârg în Elada.
Aşadar, Elada este spaţiul real, şi totuşi himeric, unde Sragher însuşi îşi defineşte sensibilitatea, în raport cu lumina şi tenebrele care fac acest loc unic în lume. Poemele din culegere sunt marcate de identificarea poetului cu „pasărea din micene” sau cu măslinul cântat de atâţia poeţi greci vechi şi neomoderni. Este o lirică entuziastă, efuzivă, ca o îmbrăţişare – cu privirea, dar şi cu sufletul – a unei zeiţe plasată sub semnul raţiunii, ordinii, dar şi al misterului. Şi cum Sragher este un modern raţional, în ciuda imersiunii în cultura vechii Elade sau a deambulării printre mituri şi legende, zeiţa sub auspiciile căreia poetul îşi publică „instantaneele” nu este nimeni alta decât Atena: „să-ţi aşezi/ sărutul/ pe genunchiul athenei// muritorule //tu care te prefaci că eşti/ zeul dimineţii/ n-ai voie să-i atingi athenei/ lumina// nici măcar cu privirea/ buzele tale o să fie date pradă/ mării/şi rechinii o să le sfâşie/ şi nimic n-o să rămână din sărutul/ tău…” (nu ţi-e îngăduit). Beat de senzorialitatea locurilor descoperite, a celor văzute şi nevăzute în spaţiul sacru care este leagănul continentului nostru, poetul este atent să nu provoace aspra sancţiune a zeilor. Hybrisul o dată încălcat, poetul s-ar putea trezi asemenea lui Orfeu cu iubita „retrasă”. De aceea, Sragher nu-şi plasează poemele sub semnul Afroditei, deşi tumultul unor versuri i-ar permite acest lucru, ci sub al zeiţei cu coif, născută din ţeasta lui Zeus. Însuşi stăpânul Olimpului este conjurat atunci când furtuna copleşeşte pământul, într-o implorare bărbătească ce stabileşte o relaţie specială cu spiritul acestor locuri. Atunci când poetul iese de sub scutul său protector şi nu se „teme” de represalii o caută pe cea care a dezlănţuit lupta dintre ahei şi troieni, în urma căreia Homer (iată la ce sunt bune războaiele) ne-a dăruit „Iliada” şi „Odiseea”: „picioarele ei au zvelteţea dălţii în mişcare, cioplind inima pietrei,/ picioarele ei fură pe vecie albul din calcar, din norul lăptos, din floarea de cireş,/ picioarele ei logodesc ziua cu noaptea,/ picioarele ei se pierd în mare/, în căutarea privirii mirate a peştilor/ din trupul heleni sţ-a născut un deal cu chiparoşi…” (dragostea de helena).
După exordiul unde poetul îi jură ţării din calcar iubire veşnică, finalul cărţii nu putea veni decât cu reînnoirea jurămintelor, până la identificare cu pământul sacru pe care au călcat cândva zeii: „sunt elada/ sunt aerul pornit de vânt, să-mpingă corăbiile spre depărtări./sunt pasărea care taie, fără să ştie, albastrul din cer… // gândul meu ar putea naşte lumea.” (sunt elada).
Peter Sragher este un poet ceremonios, un credincios al cuvintelor în sensul cerut de cei vechi: prin ele putem renova lumea.
