Nu doar să fii pacient în sistemul sanitar din România este greu, ci și să fi aparținător al unui bolnav internat. Uneori, poate mult mai greu. Să stai nopți de-a rândul pe holurile spitalului, cu sufletul alături de persoana dragă aflată pe patul de suferință, cu gândul la cei rămași acasă, care te sună permanent în speranța unei vești bune, dar și cu ochii după medici și asistente. Și toată baza este în tine. Să te interesezi de soarta bolnavului, dar cu mare atenție, să nu superi vreun cadru medical, să dai fuga să cumperi tot ceea ce are nevoie persoana internată, chiar și pentru tratarea ei, și să-i liniștești pe cei de acasă. Expresii precum „e mai bine“ sau „Dumnezeu e mare“ fac parte din vocabularul curent, uneori poate doar pentru a mai prinde și el, aparținătorul, o fărâmă de curaj, de încredere, care să-i dea puterea să reziste în tot acest calvar. Dar nu toți reușesc…
Am încercat o astfel de experiență și, după o noapte petrecută pe holurile celui mai mare spital din Oltenia, Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, am ajuns la concluzia că este inumană, chiar traumatizantă. Am intrat în spital la puțin timp după terminarea programului de vizită stabilit prin lege, la ora 20.00. Nu mai este agitația din timpul zilei, dar oamenii tot urcă și coboară. Se intră ușor, doar spunând că ai pe cineva internat la Terapie Intensivă. Legea îți dă dreptul în astfel de cazuri să fii alături de bolnavul din spatele ușilor pe care scrie mare „Accesul interzis persoanelor neautorizate“, dacă îți este rudă de gradul I. Nu ți se cere însă să faci dovada gradului de rudenie, dar nici nu ar fi nevoie într-un spital precum Spitalul Județean de Urgență Craiova.
Pe lângă tine trec grăbite persoane cu plăsuțe tipice farmaciilor. „Păi, se fac operații până târziu și trebuie să cumperi medicamente și înainte, și după. Altfel cum…“, ți se spune pe fugă. Vorbele se pierd în întunericul de pe hol. Pe panoul de la etajul III găsești un afiș mare pe care scrie că „Spitalul este obligat să-ți asigure tratamentul pe perioada internării sau să-ți dea banii înapoi dacă ai plătit pentru medicamente și analize“, dar el pare invizibil pentru aparținători. În acele clipe, nimeni nu se mai gândește la așa ceva, din prea multe griji, sau poate de teamă. Teama de a nu supăra medicul, teama de a nu mai fi tratat, cine știe…
Și atunci rămâi cu un gust amar că nu te poți lupta singur cu sistemul, că o campanie precum cea demarată în acest an de Gazeta de Sud, de conștientizare a drepturilor persoanelor asigurate pe perioada internării, este în van fără sprijinul acestora, fără curajul lor de a spune lucrurilor pe nume. Bine că au totuși „noroc“ cu multitudinea de farmacii din jurul spitalului, toate cu program prelungit, în interesul pacienților, evident!
Etajele groazei
Noaptea, „acțiunea“ din spital se petrece doar la etajele III și IV, cărora, după câteva ore, poți să le pui și o etichetă: „etajele groazei“. Aici sunt secțiile de Terapie Intensivă, iar aparținătorii pacienților din spatele ușilor se transformă, fără voia lor, în actori. Unii nu stau locului o clipă. Agitați, cu telefonul la ureche, se învârt ca leii în cușcă. Alții se țin în brațe și se roagă la Dumnezeu, încurajându-se unul pe altul. Unii, răpuși de oboseală, ațipesc pe scările reci, alții, pe cimentul de pe holul din fața Terapiei Intensive de la etajul III sau pe scăunelele pe care și le-au adus de acasă.
Cei de la etajul IV sunt puțin mai „norocoși“. Au la dispoziție două băncuțe de lemn, nu mai late de 40 de centimetri, pe care pot să-și întindă oasele. „Aici am dormit azi-noapte“, ne spune o tânără care are mama internată de trei zile la această secție, în urma unei operații mai complicate. „Nici măcar nu închid ușile pe aici, că este un curent de turbezi. Dar, la câte cafele am băut, poate reușesc să stau trează până dimineață“, adaugă aceasta. Nu mai știe nici ce zi este și abia după ce-i spunem își dă seama că va fi a treia noapte petrecută în spital, pe băncile de la Terapie Intensivă.
„Dacă prind doctora, o strâng de gât“
Lângă ea, o altă femeie plânge cu telefonul la ureche, la care vorbește de aproape o oră. Este epuizată și are ochii umflați, dar tot mai trage speranță. „Sunt cu mama aici de câteva zile. Nu știu ce să-i mai facă. Are un cheag la plămâni și abia respiră. Și când mă gândesc că abia ne-au primit în spital… Am venit la Urgență și am stat aproape patru ore. Mama era vânătă, nu putea respira, iar ei voiau să ne trimită înapoi acasă. Că nu ține de Cardiologie, nici de Interne, nici de altă secție… Abia am reușit, prin intervenții, să o internez pe mama în spital. Au trimis-o până la urmă aici, are nevoie de mască de oxigen ca să respire, dar un diagnostic clar tot nu am aflat. Acum mi-au spus că are apă la plămâni. Nu mai înțeleg nimic! I-am făcut toate analizele în noiembrie, la cel mai bun laborator, după cum mi s-a spus, și au ieșit toate bune. Și acum uitați-mă aici, pregătită de tot ce este mai rău. Am vorbit şi cu o firmă de pompe funebre“, ne povestește, printre lacrimi, femeia. „Lasă, că nici la mine nu au știut la început ce are. Și mie mi-a fost teamă, dar acum este spre bine. Dumnezeu e mare!“, o încurajează tânăra de lângă ea.
„La mine, dacă prind doctora, o strâng de gât. Am fetița operată la ochi. Operația a ieșit bine, dar nu știu ce i-au făcut fetii de nu se mai trezește. Fata este surdo-mută și, probabil, când s-a trezit singură a început să se agite. Iar ele, doctore, asistente, ce au fost, în loc să ne cheme pe noi să o liniștim, i-au făcut ce i-au făcut. Noroc că aici, la Terapie, am dat peste o doctoră de gardă foarte cumsecade, care are acum grijă de ea. Dar tot dau eu ochii cu doctora cealaltă, dimineață!“, spune o a treia femeie.
Sunt întrerupte de priveliștea din față. La saloanele de la Terapie a rămas o ușă întredeschisă, iar în colțul buzelor fiecăreia se întrezărește un zâmbet. „Mai încercăm să intrăm?“, se întreabă una dintre ele. „Haideți, că așa, mai multe, prindem curaj și nu ne dau afară“, răspunde alta și toate pleacă spre saloane. Se întorc după puțin timp, mulțumite de ceea ce au văzut. Cea cu fetița internată se decide să plece acasă, dar își lasă mama de „pază“. „Ne vedem dimineaţă, la cafea“, le transmite aceasta celorlalte două.
„Am dat cât am crezut de cuviinţă“
„Nu știi cum să te mai porți cu ei, ce să le mai dai!”, își începe povestea și tânăra cu mama operată. „Când vezi dimineața toate asistentele sau rezidentele, ce sunt, cum se fâțâie pe aici, câtă importanță își dau, cum vin la cafea și stau de vorbă, îți vine să le iei de gât. Nu le suport. În schimb, asistentei care s-a ocupat prima dată de mama, de când am ajuns în Urgență, nu am ce să-i reproșez. Este așa de grijulie, de atentă, vine și acum și o vede, vorbește cu doctorul, îmi spune totul, se vede după fața ei că este o persoană bună. Am încercat să-i dau ceva, dar m-a refuzat de fiecare dată. Nu vrea să audă de nimic. Mi-e și jenă să mai încerc. Sunt foarte mulțumită și de doctorul care a operat-o. A coborât cu mine pe scări după operație și mi-a vorbit foarte frumos, a avut grijă de mama. I-am dat două milioane (200 de lei – n.r.), dar cred că o să-i mai dau ceva la externare, că prea a fost om bun. Nu mi-a cerut nimeni nimic, am dat cât am crezut eu de cuviinţă. M-au întrebat asistentele înainte de operație dacă am vorbit cu anestezistul, am spus că o să vorbesc și așa i-am dat și lui tot două milioane. De asta spun că i-aș mai da doctorului ceva. Am auzit că se dă mai mult pentru o operație, cam cinci-șase milioane (500-600 de lei – n.r.), dar eu atât am avut. Ăștia cu bani fac prețurile și te obligă și pe tine să dai la fel, pentru că așa îi obișnuiesc pe medici“, adaugă tânăra. Aceasta nu ascunde faptul că a cumpărat și medicamente la nevoie și că mai trebuie să bage un ban în buzunar pe la unele asistente. „Acum i-am dat asistentei de gardă 25 de lei să-i facă un Algocalmin și să o schimbe“, ne spune tânăra.
Discuțiile se poartă în șoaptă, însă, la un moment dat, liniștea apăsătoare este curmată de un strigăt de durere și deznădejde, care vine de la etajul III. O tânără tocmai și-a pierdut mama. Cade în genunchi, cu fața la pământ. Ridică privirea și cere explicații divinității. „De ce mama?!“, urlă de câteva ori aceasta, după care vorbele-i devin incoerente și nu-și mai poate controla mișcările. Este cu greu stăpânită de ceilalți membri ai familiei, care, încet, încet, reușesc să o scoată de pe „palierul groazei“. „Se întâmplă frecvent pe aici. Ieri, pe zi, patru morți au scos de la etajul ăsta“, continuă tânăra cu care discutam înainte de a fi întrerupţi de drama celeilalte familii.
„Cum m-a văzut mama, s-a liniştit“
Liftul se deschide şi apare o targă însoţită de o doctoriţă şi o asistentă. Pe targă e o femeie cu faţă de copil. „Nu am mai văzut o criză de epilepsie care să se manifeste aşa“, se destăinuie doctoriţa asistentei, în timp ce împing targa mobilă spre saloanele de la ATI. „Iar o aduseră pe fata asta aici. A fost şi aseară, am vorbit cu surorile ei. Are 39 de ani, dar se poartă cu ea ca şi cu un copil, îi aduc jucării, cărţi de colorat…“, ne spune tânăra. La puţin timp, în uşa Terapiei se vede o asistentă care face semne disperate şi pronunţă un nume. Femeia a cărei mamă are probleme cu plămânii se ridică brusc şi fuge spre saloane. Se întoarce după vreo zece minute. „Se treziseră cu mama la ele. Era agitată şi nu au mai ştiut ce să-i facă. Le-am şi spus că dacă e ceva să mă cheme, că sunt aici tot timpul, dar tot de capul lor fac. Cum m-a văzut mama, s-a liniştit şi s-a pus în pat. Ba mai şi vorbeau urât de fata venită acum, cică «iar ne-o aduseră pe asta pe cap». Păi nu de asta sunt aici, să aibă grijă de bolnavi? Mai şi vorbesc despre ce are fiecare bolnav, iar, unii aud tot. Mama mi-a spus ieri tot ce s-a discutat despre ea, iar când le-am zis, au spus că nu avea cum, pentru că era inconştientă“, povesteşte femeia.
Aparţinătorii dorm pe băncuţe, goangele merg pe pereţi
Retraşi într-un colţ şi absenţi parcă la tot ce se discută în jur stau doi părinţi. Vizibil epuizaţi, nu scot nici un cuvânt. La un moment dat, femeia ridică ochii spre soţ şi rosteşte printre dinţi: „Parcă era mai roşu în obraji acum, nu crezi?“. „Da, da, aseară era mai palid“, îi răpunde soţul. Sunt oameni care se leagă de cel mai mic detaliu pentru a mai câştiga un strop de speranţă. „Au copilul internat aici, s-a născut cu nu ştiu ce problemă“, ne lămureşte tânăra cu care am tot discutat.
Brusc, aceasta se trage speriată în spate, cu ochii spre muchia dintre perete şi geam. „Iar goangele astea! Şi mor de frica lor“, strigă ea. Într-adevăr, din încheietura de metal ies câteva goange, care mişună în voie pe perete. Tragem imediat banca mai în faţă. „Sper să adorm până la urmă, dar cu goangele astea…“, spune tânăra. O lăsăm să se întindă puţin. La fel încearcă şi cealaltă femeie. Sunt trei persoane pe hol şi doar două băncuţe, nu mai lungi de 1,5 metri. Pe jos este plin de urme de cafea, iar pe pervazuri, de pahare şi sticle de apă goale. Ne uităm de cei doi soţi. Sunt afară, pe scări. Ea întinsă într-un colţ, încercând să adoarmă, el alături, acoperind-o cu ce are la îndemână. Este trecut cu mult de miezul nopţii şi în spital s-a lăsat o linişte deplină.
Campania GdS, singuri împotriva tuturor
Dăm să plecăm, nu înainte de a le transmite aparţinătorilor multă sănătate pentru cei din familiile lor. Ni se răspunde cu aceeaşi urare, dar şi cu un avertisment: „Să fiţi pregătiţi după ce vă mută pe salon, că nu au nimic, trebuie să cumpăraţi totul“. Îmi dau seama că se referă la persoana imaginară pentru care am stat o noapte pe holurile Terapiei Intensive de la Spitalul Judeţean de Urgenţă (SJU) Craiova. Mulţumim pentru sfat şi coborâm scările. La etajul III mai sunt doar trei femei, stând într-un colţ, pe scaunele aduse de acasă. În rest, linişte. Doar la Unitatea de Primiri Urgenţe mai este ceva agitaţie.
Lăsăm în urmă spitalul, însă experienţa trăită nu poate fi uitată. Te întrebi de ce mai există legea care oferă pacienţilor internaţi dreptul la tratament gratuit dacă, atunci când ajungi în spital, eşti obligat să plăteşti pentru tot. Sau aproape tot… Ori poate că acest lucru nu se întâmplă peste tot în ţară, dar la SJU Craiova este o realitate. Şi una dureroasă… Şi ar mai fi o întrebare: de ce există această temere faţă de cadrele medicale? În mod normal, ar trebui să existe o comunicare civilizată între medici şi aparţinători, în folosul pacienţilor, dacă tot „se uită“ de drepturile lor din perioada internării.
PS: În ciuda celor constatate, campania GdS de conştientizare a persoanelor asigurate în privinţa drepturilor pe care le au în perioada internării va continua până când afişele vor ajunge în toate spitalele din Oltenia. Chiar dacă în această luptă părem singuri împotriva tuturor.
