de Mihail Șișkin, Editura Curtea Veche, 2012
Am mai scris în această pagină despre revirimentul prozei rusești contemporane, așa cum îl percepem noi din România, firește. Nu înseamnă că romancierii valoroși nu au scris și în comunism sau după implozia URSS, doar că în România nu se mai traduceau de la o vreme. Editurile mari preferă scriitori occidentali, din rațiuni inclusiv de piață, dar află cu uimire, câteodată, că rușii sunt iubiți în Occident pentru performanțele lor literare și atunci decid că e cazul să ne conformăm și noi. O literatură în care există și scriu autori ca Iuri Mamleev („Sectanții“, „Ceilalți“), Vladimir Sorokin („Viscolul“, „Gheața“, „Ziua opricinicului“, „Kremlinul de zahăr“, „Inima celor patru“), Sașa Sokolov („Școală pentru proști“), Viktor Pelevin („Mitraliera de lut“, „Generația P“), Viktor Erofeev („Stalin cel bun“, „Frumoasa rusoaică“), Tatiana Tolstaia („Zâtul“) nu poate fi decât una de vârf. Toți acești autori sunt traduși și editați în întreaga lume, iar stilul lor personal i-a făcut pe cunoscători să afirme că marea literatură rusă continuă să propună autori comparabili cu clasicii recunoscuți. Mihail Șișkin (n. 1961), asemuit cu Nabokov, dar și cu Joyce, era perfect necunoscut în România până la publicarea acestui formidabil roman de dragoste, război și moarte, „Scrisorar“, însă notorietatea sa internațională este deja recunoscută prin acordarea unor premii importante. Autorul, tradus la noi de Antoaneta Olteanu, trăiește la Zürich (scrie inclusiv în germană) și a fost premiat pentru cărțile sale cu Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul internațional Haus der Kulturen der Welt (2011), iar în Rusia a primit cel mai important premiu acordat pentru roman, Marea Carte (2006). „Scrisorar“ („Psimovnik“, în rusă) este romanul epistolar care unifică suflete, lumi îndepărtate și care învinge moartea prin dragostea eternă a două suflete îngemănate. Sașa și Volodia sunt despărțiți de război, își trimit scrisori, iar până la un punct romanul poate fi descris ca unul al fericirii depline: s-au iubit cu pasiune, au fost un scurt timp împreună, periuțele lor de dinți s-au atins în același pahar („lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire“, spune Sașa). Cei doi se iubesc și se ocrotesc cu gingășia ființelor pure, iar autorul, fără să înfrumusețeze inutil idila lor, descrie cu finețe psihologică stările și pragurile magice prin care trec îndrăgostiții. Tehnica narativă este excelentă, scrisorile nu sunt neapărat replici una alteia, ci completări fericite, prin intuiție și trăire ardentă, iar naturalețea cu care personajele își comunică și povestesc viețile are darul de a apropia cititorul de diversele paliere ale poveștii. Voldea trebuie să plece la război (al Boxerilor, din China anului 1900) și îi scrie iubitei rămase acasă, povestindu-i odiseea înaintării lor pe un front straniu. Carnagii, orașe distruse, ținuturi neospitaliere, destine umane frânte, cu spectrul amenințării cotidiene a morții, epistolarul lui Volodea este o mostră de stoicism, inclusiv filozofic, romanul în roman al maturizării unui bărbat care își rememorează pentru iubită copilăria și adolescența, salvând de la uitare o viață și un destin. În copilărie ascunde sub o tufă o cutie de biscuiți în care pune amintiri despre cei dragi, crezând astfel că-i face nemuritori! Îi plac luptele cu armate de nasturi, fără să știe că mai târziu va participa la una adevărată. Și nasturii mor, nu-i așa? Ea, angajată la un spital, continuă să îl aștepte și își descrie, la rându-i, copilăria și adolescența, cu plusurile și eșecurile inerente, relația contorsionată cu o mamă posesivă, plăcerea jocului cu tatăl (acesta se va despărți de mamă), primele iubiri până la întâlnirea cu Volodea. De altfel, ambii îndrăgostiți povestesc eșecul în dragoste al părinților lor tocmai pentru ca iubirea lor să poată trece peste falia de timp, spațiu și fatalitate ce-i desparte. Și îi va despărți pentru totdeauna, pentru că Volodea va muri în măcelul asiatic, iar Sașa va trăi întreaga viață, deși va avea câteva legături pasagere, cu amintirea perenă a unei mari iubiri. Sentimentul de mare roman este potențat nu doar de tehnica strălucită și de finețea psihologică învestite de autor într-o poveste de dragoste și de moarte, dar și de faptul, excelent realizat, ca „găselniță“ auctorială, că Volodea continuă să trimită scrisorile sale și după ce… moare. Cuvântul se întrupează tocmai din această mare pasiune confesivă. Cei doi se ating astfel, prin intermediul cuvintelor, și în lumile diferite în care se află, realizând astfel perfecta uniune: „ca și trupurile, sufletele se pot atinge și nu există nici un fel de spațiu între ele. Iar oamenii ajung ceea ce au fost mereu: trup și lumină“. Fraza esențială care conține în miezul său întreg romanul poate fi aceasta, una simplă pe care o poate scrie oricare dintre noi, dar pe care nu știu câți o pot trăi cu adevărat: „Dacă ți s-a dăruit, trebuie să dăruiești și tu, pentru a rămâne ceva“.
