Printre cei care vând hrana trupului, printre halele de fructe, legume, cărnuri sau lactate, există şi oameni care vând – sau aproape oferă – la un preţ infim, hrana sufletului. Ei sunt anticarii, pe care i-au lăsat într-un anonimat aproape total supremaţia internetului, lipsa de interes a posibililor cititori sau „seceta“ culturală.
Ascuns după nişte „picioare“ mari, după etajele ce adăpostesc, pe secţiuni, cele 1.000 de cărţi pe care le are la vânzare, nea Nicu Rădulescu recondiţionează un volum mic de Eminescu. Are 56 de ani, iar de nouă ani este anticar. Vine aproape în fiecare zi în Piaţa Mare din Craiova ca să vândă o hrană pentru suflet, faţă de care, recunoaşte el, oamenii nu prea mai manifestă poftă, darămite foame.
Mărunţel, cu părul cărunt şi cu privirea blândă, nea Nicu iese spăşit de după muntele de cărţi la care ţine atât de mult. Din asta încă reuşeşte să trăiască, însă cu greu. Numai din asta. „Tragedia mare e că nu se mai citeşte. Interesul pentru carte e în continuă scădere“, recunoaşte cu tristeţe. Domnul Rădulescu are un PFA de când şi-a dat seama că nu mai poate lucra la patron, pentru care plecase, iniţial, dintr-o fabrică. De afacerea literară se îngrijeşte împreună cu soţia sa. Copii nu au, însă au pe stoc un număr impresionant de 4.000 de volume care aşteaptă să-şi găsească înfometaţii de cultură pe care să-i hrănească.
Între spiritual şi material
Majoritatea, 70-80%, sunt clienţi de vârsta a doua şi a treia. Tineretul nu prea îi calcă pragul universului pe care îl ridică, în fiecare dimineaţă, şi pe care îl dă jos cu grijă la apusul soarelui. „Dimineaţa durează cam două-două ore jumătate să le aranjez, iar seara o oră jumate-o oră şi trei sferturi“. Noaptea, cărţile se odihnesc sub cheie într-un dulăpior. Vara, după cum recunoaşte, lucrează zi-lumină. Uneori simte nevoia să-şi mai ia liber, dar numai patru-cinci zile pe lună. Altfel, e mereu acolo, între două hale, gata să le răspundă celor ce vin să-i ceară o carte sau, pur şi simplu, să discute. „Am doi-trei băieţi tineri, extraordinar de dotaţi, unul cred că este şi unic pe ţară“, se mândreşte anticarul cu unii dintre clienţii lui fideli. „Îmi plac copiii cuminţi, serioşi şi sociabili, iar el vrea să ştie tot despre toate şi citeşte încă de pe acum, ca să se pregătească pentru facultate“. Tocmai ce a trecut în clasa a IX-a, iar nea Nicu îl ajută şi el cu ce poate. O carte sau, de ce nu, un sfat de viaţă.
Aceşti oameni îi fac ziua mai frumoasă, ajutându-l să uite câţi bani îi rămân, pe lună, după ce-şi plăteşte dările. „Să zicem că fac 50 de lei pe zi. Am patru-cinci zile libere, deci rămân 26 de zile, să zicem, pe lună. Faceţi dumneavoastră calculul. Din 13 milioane de lei vechi pe lună, cam şase se duc pe cheltuieli“. Şi începe să enumere cei 230 de lei la chiria din piaţă, 223 de lei pentru cartea de muncă, 120 de lei impozitul pe venit, 42 de lei la CAS, plus cheltuielile anexe. „Un lipici, o cariocă, un marker, o bulină de preţ…“. Şi, aşa, nea Nicu se întoarce acasă, la finele lunii, cu aproximativ 700 de lei.
Criza aceasta, consideră anticarul, vine dintr-o lipsă de interes pentru carte, ale cărei efecte se văd în lipsa de cultură a oamenilor care sunt, uneori, „mitocani“. Se scuză că foloseşte acest cuvânt şi zâmbeşte. „Felul de a vorbi, de a te prezenta, de a te comporta… Acolo se vede educaţia. Sunt oltean-oltean, dar îmi pare rău“, zice nea Nicu. „Oltenia e o zonă aridă“, continuă el. Depinde ce vrea să-nţeleagă fiecare. Noi am înţeles că e secetă, din mai multe puncte de vedere, inclusiv din cel al culturii. „E dezastru“, pare să încheie.
Cărţi rare, preţ mic, valoare… necunoscută
Dar continuă. Şi spune că recondiţionează cărţi tot de aproximativ nouă ani. „Unele sunt rupte, murdare, învechite, mai ales aici“ şi arată cu degetul spre partea de sus a aceleiaşi cărţi de Eminescu. „Nu mă lasă inima să le dau în stare proastă“. Ia dintr-o cutie cu cărţi un volum superb, „Fata căpitanului“ de Alexandr Puskin. „Am dat cinci lei pe el, l-am legat cu 14 lei şi am încercat să-l vând cu 25. Nu a mers, aşa că am scăzut la 20“. Nea Nicu se mai poate lăuda cu câteva piese rare în colecţia lui. „Istoria artelor plastice, vol. I“ de Constantin Suter o vinde cu 60 de lei. „La vita nuova“ de Dante Alighieri, o ediţie în italiană din 1905, o dă cu doar 30 de lei. Iar „Martirii“ de Chateaubriand, un volum în limba franceză, destul de vechi, îl dă doar cu opt lei, fiindcă nu are anul trecut pe el. „Dacă nu au ani de editare, le scade preţul“.
Primul roman românesc pe care l-a citit, şi care i-a marcat existenţa, a fost „Bogăţia unui sărac“ de Ion Grecea, pe care l-a şi vândut la un preţ infim în anticariatul său, după care a aflat că cineva din Galaţi ar fi dat 200 de lei pe el. Primul roman străin care i-a căzut în mână era „Aşa s-a călit oţelul“ de Nikolai Ostrovski. Acum, nu prea mai citeşte, fiindcă nu mai are timp. Însă, în tinereţe avea şi a şi profitat de el. Chiar dacă are studii medii, se vede după felul în care vorbeşte şi cum se poartă că a citit destul de mult. Ştie şi de librăriile on line. S-a gândit să dea drumul afacerii sale în mediul virtual, dar nu are internet acasă. A văzut, însă, la prieteni care au, s-a uitat pe site-urile specializate şi a văzut că se speculează cam mult. Preferă să rămână aşa, cu anticariatul lui.
„Pare un paradox, dar e tragedie. Nu e paradox“, constată nea Nicu. Oferta e mai mare de cel puţin zece ori decât cererea, iar unele cărţi stau nevândute şi doi ani, doi ani şi jumătate. În zilele bune, 20-30 de cărţi îşi găsesc „stăpân“. Ce nu mai vinde sau ce nu prea se cere păstrează la ţară, în două camere pline ochi cu „maculatură“, beletristică a unor autori mai puţin cunoscuţi. Puterea de cumpărare depinde de perioada în care cititorii îşi iau salariile sau pensia, dar şi de domeniul de interes. „Cartea tehnică nu se mai vinde fiindcă s-a distrus industria. E mult una pe săptămână“, ridică uşor vocea şi arată spre „piciorul“ de cărţi de mecanică, electrotehnică, calculatoare. „De economie, nici nu mai vorbesc“, iar medicina se vinde, iarăşi, foarte greu.
Spaţii de expunere mai mari
Cea mai mare problemă în privinţa părţii administrative, consideră anticarul, este că aceşti oameni minunaţi, care renunţă la cărţile de o viaţă pentru a-şi câştiga existenţa, nu au spaţii de expunere mai mari. Atunci când cărţile sunt aranjate frumos, pe domenii semnalate astfel încât potenţialul cumpărător să vadă, vânzarea e mult mai bună. „Într-un spaţiu mai mare, cărţile pot fi aranjate pe categorii, pe tehnic, pe beletristică uşoară, cum ar fi Sandra Brown“ sau pe multe alte categorii. Aşa, cititorul poate găsi mai uşor ceea ce-şi doreşte. Este, ce-i drept, şi mai atractiv din punct de vedere estetic.
Pentru un om care a stat printre cărţi atât de multă vreme – căci citeşte din tinereţe, nu doar de când a devenit anticar – avantajele unui volum răsfoit sunt vizibil şi palpabil mai mari. E mai sănătos, crede nea Nicu, să citeşti o carte aşa cum e ea. „Una e să citeşti o carte în original şi alta e să citeşti pe internet“. O poţi răsfoi, îi poţi simţi mirosul aproape istoric şi e o plăcere mult mai mare în asta. „Internetul şi calculatorul sunt bune, dar folosite în scopuri benefice şi moderat“. Altfel, utilizatorii pot deveni „robul obiectului“. Mai există guri rele, ce-i drept, care spun că volumele vechi ar avea ciuperci, bacterii sau alergeni. „E o idee preconcepută“, ne linişteşte domnul Nicolae Rădulescu. „Recondiţionez cărţi de aproape nouă ani şi nu am avut nimic“.
Plecăm şi-l lăsăm pe nea Nicu lângă cărţile pe care le slujeşte cu sfinţenie. Pe fundal se aude o muzică de vioară, venită de la magazinul de compact-discuri din zonă. E Piaţa Mare şi „e un loc al tuturor posibilităţilor“, după cum ne-a spus nea Nicu la început. Cu puţin efort, poate deveni şi un loc al tuturor tipurilor de hrană. Trebuie doar să ni se facă foame.
