Cea de-a VIII-a ediţie a Festivalului Internaţional Shakespeare s-a deschis luni, 23 aprilie, cu hipnotizantul spectacol al companiei Berliner Ensemble, „Shakespeare Sonete“, venită pentru a treia oară în România (după 1956 şi 1970). În regia prestigiosului regizor Robert Wilson şi pe muzica faimosului Rufus Wainwright, montarea a primit minute în şir de aplauze şi de urale din partea publicului craiovean.
Robert Wilson, considerat cel mai avangardist regizor american, dacă nu chiar al lumii, şi-a asumat provocarea de a urca pe scenă tocmai acea parte a operei shakespeariene cel mai dificil de dramatizat. Cu ajutorul muzicii lui Wainwright a reuşit însă includerea sonetelor marelui dramaturg britanic în peisajul teatral mondial.
Spectacolul se deschide cu sonetul 43, cu un vers menit, poate, să fie pretextul pentru întregul univers creat de Wilson: „Mai bine văd când ochii îi închid“. Deşi visul este aici o lume care se deschide iubirii, dând astfel sens vieţii, el poate fi interpretat într-un mod general, ca adevărata sursă a existenţei noastre, idee pe care a marşat şi Purcărete în recenta „Furtună“, inclusă în programul Festivalului din acest an. Pornind de la această ipoteză, scenele din spectacolul prezentat de Berliner Ensemble nu mai au nevoie de explicaţii, căci lumea creată de Wilson este un perfect edificiu al viselor.
Fiecare sonet este plasat într-un tablou suprarealist, personajele masculine sunt interpretate de femei şi viceversa, muzica lui Wainwright are accente variate, de la cele medievale până la rap, punk şi rock, iar decorul te face să crezi, uneori, că asişti la o expoziţie de artă contemporană.
Personajele au costume monocrome, recită şi cântă apăsat, fascinate ele însele, parcă, de versurile pe care le grăiesc, se mişcă dezordonat într-o orânduire numai a lor. Sunt nebuni de la curte, spiriduşi, alăturaţi doamnei în negru, reginei şi lui Shakespeare însuşi (întruchipat de actriţa de 89 de ani Inge Keller).
Orchestra îi acompaniază live, muzica fiind, de fapt, „personajul“ principal al acestei montări. Nu-i de mirare că, de fiecare dată când se vorbeşte despre acest spectacol, numele lui Robert Wilson şi al lui Rufus Wainwright sunt aşezate laolaltă.
Printre selecţiile lui Wilson se află şi controversatul sonet 20, care a fost supus unor îndelungi dezbateri din cauza versurilor sale, acestea fiind interpretate ca o dovadă a înclinaţiei lui Shakespeare către homosexualitate.
Spectacolul se încheie cu reluarea sonetului 66, instaurând, de această dată definitiv, iubirea în miezul vieţii, căci ea este cea care îi dă putere poetului să treacă peste toate lucrurile întunecate care îl determină să-şi invoce moartea. Interesant este că tarele judecate de Shakespeare în urmă cu 400 de ani par să fi rămas neschimbate de-a lungul vremii. Poate vă sună familiar: „Sătul de toate, moartea îmi invoc/ Văd vrednicul cerşind pentru mâncare/ Medalii pe distinsul dobitoc/ Credinţa răsplătită cu trădare/ Văd mantii aurite pe zălud/ Şi ţol de târfă pe virtutea pură/ Perfecţia o văd proscrisă crud/ Şi laşul văd puterea cum o fură/ Talentu-l văd de cenzori sufocat/ Ştiinţa uzurpată de prostie/ Dispreţuit ce e adevărat/ Şi rob la rău cel bun şi de omenie /Sătul de toate, toate le-aş lăsa/ De n-ar fi-n lume ea – iubita mea“.
Întrebarea este dacă nouă ne mai este suficientă astăzi iubirea…
