A început să taie geamuri şi să închidă balcoane, apoi a pus sute de parbrize pe autoturisme Dacia. Acum înrămează tablouri, goblenuri şi oglinzi de toate felurile. În atelierul său din Piaţa Centrală, Gheorghe Goga şi-a adus şi soţia şi l-a învăţat meserie şi pe fiul său, care îi este angajat. Iată povestea unei familii originare din Cluj, dar care nu a mai putut pleca din Craiova de decenii întregi.
În Piaţa Centrală din Craiova, dincolo de pescărie stau aşezate pe peretele de sticlă mai multe oglinzi cu ramă de lemn. În atelier e o menghină potrivită pe o masă tapetată cu burete brăzdată de sute de tăieturi, iar pe pereţi sunt aşezate zeci de tablouri şi goblenuri care îşi aşteaptă clienţii. Îl găsesc pe nea Gheorghe Goga afară, măsurând cu un metru de tâmplărie dimensiunile unei oglinzi pe care tocmai o înrămase. Când aude că vreau să scriu la ziar povestea lui, îmi zâmbeşte şi mă pofteşte înăuntru, vorbindu-mi cu accent ardelenesc. În atelier, soţia lui nea Gheorghe, Angelica Goga, pregăteşte un goblen imens să îi pună o ramă lată. Tot geamgiu este şi copilul lor, Nicolae, care este inginer de meserie. „De 38 de ani practic meseria asta. Sunt în Craiova din 1965, dar din 1974 fac doar meseria asta“, îşi aduce aminte Gheorghe Goga. Bărbatul se mândreşte că este de loc din judeţul Cluj, „dintr-o comună cu Boc, de la Mărgău“, explică omul cu accentul său ardelenesc. Înainte să fie geamgiu, nea Gheorghe cânta la taragot şi se plimba prin ţară. Într-o zi s-a oprit cu un spectacol la Craiova, de unde nu a mai plecat niciodată, în sensul că aici şi-a înfipt rădăcinile. Oamenii şi-au înfiinţat o societate, Goga Gheorghe SNC, pe care îşi desfăşoară activitatea în legalitate, cu ofuri şi hopuri atunci când vine termenul de plată a dărilor către stat. Dar atelierul lor a supravieţuit, iar meseria se transmite din tată în fiu.
A pus geamuri la Universitate şi parbrize la Dacii
„Aici, în locul ăsta, a fost pe vremuri depozit de metalo-chimice. După Revoluţie, am cumpărat spaţiul şi am făcut atelier. Făceam geamuri la maşini, la balcoane şi chiar la căruţe. Mă uitam acum pe stradă, pe Calea Bucureşti, că sunt blocuri unde eu am închis în geam aproape toate balcoanele. Acum şi-au pus termopane şi abia dacă mai vezi două-trei balcoane cu geam adevărat. Puneam şi câte zece lăzi de geamuri, de la clădirea Universităţii din Craiova, până la şcoli de prin judeţ. Înainte era piaţa plină de geamuri. Eu aveam singurul depozit pe două judeţe: Dolj şi Olt“, explică bărbatul. De când am intrat în „era termopanului“, afacerea cu geamurile s-a subţiat constant. În prezent, familia Goga înrămează tablouri, goblenuri şi oglinzi, şi doar sporadic mai taie câte un geam. Pe măsură ce povesteşte, pe geamgiu îl cuprinde nostalgia de vremurile trecute: „Montam parbrize la Dacii. Stăteau oamenii la coadă cu maşinile să le pun eu parbrizele. Acum nu mai există nici maşinile Dacia de atunci şi nici fabrica de parbrize. De altfel, s-au închis cam toate fabricile de geamuri din România: şi de la Buzău, şi de la Scaeni, de la Târnăveni, de la Slobozia. Doar una parcă mai e «în viaţă». În schimb, acum vin geamurile din Bulgaria, le aducem din afară, că noi nu mai suntem în stare să producem“. Inclusiv ramele pentru tablouri sunt din import sau din spaţiul intracomunitar. Doar anumite tipuri de rame mai sunt aduse din România, de la fabrica din Reghin, prin diverşi distribuitori.
„Acasă stau numai ăi care-s leneşi“
Deşi bărbatul a ieşit la pensie, el nu se poate abţine de la muncă: „Îmi place meseria. Sunt la pensie, dar nu-mi place să stau. Ce să fac acasă? Acasă stau numai ăi care-s leneşi. Pentru mine, să munceşti 38 de ani într-un loc e ceva! Mă salută lumea pe stradă, dintre cei care sunt clienţii noştri. Pe unii nici nu-i mai recunosc şi încerc să mi-i amintesc, dar ei m-au ţinut minte“. După experienţa în meseria de geamgiu, familia Goga a ajuns la o concluzie: tinerilor nu le place să muncească. Ei vor bani „de-a gata, dar la muncă nu se bagă nici unul“. Angelica Goga este de părere că faptul că îl ştie pe soţ lângă ea este mare lucru. „Numai să-i cerem sfatul eu sau băiatul şi este ceva. Ne place să-l ştim aici lângă noi“, a spus femeia. Preţurile sunt rezonabile. De exemplu, o oglindă înaltă de 1,6 metri şi nu foarte lată, cu tot cu ramă, costă 50 de lei în atelierul lui nea Gheorghe Goga. Înrămarea unui tablou depinde de materialul pe care îl vrea clientul și, în medie, costă între 20 şi 30 de lei. „Ca să-ţi câştigi clientul trebuie să mai laşi de la tine“, spune geamgiul.
O problemă gravă: TVA-ul uriaş
De când am intrat în atelier şi până am terminat interviul, familia Goga nu s-a oprit din activitate nici o secundă. Când întreb ce probleme au, în afară de lipsa clienţilor pentru geamurile clasice, oamenii îmi răspund la unison, cu un mare oftat. Ei fac eforturi să fie cu plăţile la zi către stat: „E mare TVA-ul, doamnă! Cum ajunge un ban la noi, căutăm să-l ducem la bancă, să avem de salarii şi pentru TVA. Din trei în trei luni e un chin pentru noi să plătim TVA-ul la stat“.
