Originar din Bălceşti (Vâlcea), absolvent al Universităţii din Craiova, matematicianul Florentin Smarandache a fugit în 1988 din România, ajungând, după doi ani de lagăr, în SUA, unde este şi în prezent. A fost şomer, a ajuns profesor universitar la Universitatea New Mexico, iar în 2011 a fost propus la Premiul Nobel pentru literatură.
Autor al cărţii de interviuri „Întreabă-mă să te-ntreb!“, Florentin Smarandache a acceptat imediat să răspundă, prin e-mail, la un chestionar al GdS.
– „În matematică, Florentin Smarandache a introdus gradul de negare a unei axiome ori teoreme… În fizică a introdus paradoxuri cuantice şi noţiunea de nematerie. În filosofie a introdus conceptul de neutrosofie. În literatură şi artă a fondat curentul de avangardă numit paradoxism“. Am citat doar o parte din „inovaţiile“ dumneavoastră, domnule Florentin Smarandache. De unde atâtea preocupări, de unde timp?
– Ştiţi cum s-au întâmplat toate acestea? Mă plictiseam de un domeniu şi începeam altul. Apoi mă plictiseam şi de acesta, şi săream la al treilea… Apoi, reveneam la prima pasiune începută şi încercam s-o finalizez. Şi tot aşa… Acest procedeu este şi un defect – fiindcă mă trezeam uneori cu multe lucrări începute, dar nici una terminată! Până la urmă, acest defect s-a transformat parţial în calitate: puţin câte puţin, terminam una după alta…
– Sunteţi matematician (şef de promoţie la Universitatea din Craiova, Secţia Informatică), scriitor… Ce vă consideraţi înainte de toate?
– Mă consider om de ştiinţă şi om de cultură. De fapt creez ceea ce simt. Am momente când mă preocupă fizica cuantică, şi-atunci citesc, cumpăr cărți prin Amazon.com ori caut pe internet. Apoi intru cumva în transă şi-mi curg idei… Pe urmă, după ce „dau totul afară“ din mintea mea – ceea ce mă obsedează – m-apuc de altceva. De pildă, fac artă (teorie şi practică)… Dacă lucrezi cu pasiune, lucrurile ies mai bine şi mai repede. De exemplu, am terminat odată, doar jucându-mă în Adobe Photoshop, un întreg album electronic! Artă abstractă.
Am volume traduse şi în chineză, rusă, arabă, greacă, spaniolă
– 180 de cărţi publicate, 200 de articole știinţifice,16 premii literare, iar în 2011 aţi fost nominalizat pentru Premiul Nobel în literatură. Aţi visat vreodată la o asemenea nominalizare?
– Nu am visat. Şi mulţi au fost surprinşi, fiindcă mă ştiau matematician. Însă am scris vreo 80 de cărţi de literatură, zece albume de artă, iar restul cărţi de ştiinţă (matematică, fizică, filosofie). Desigur, la unele sunt coautor, editor sau coeditor. Dar am colaborat cu sute de persoane de pe glob. Am volume traduse şi în chineză, rusă, arabă, greacă, spaniolă etc. Pe unde mă găseam, cream în limba respectivă: română, franceză, engleză.
– Disident în Craiova, emigrant, iar acum profesor universitar la Universitatea New Mexico (SUA). Cum s-ar zice, viaţa bate filmul! Care au fost experienţele fundamentale ale vieţii în România (de unde aţi plecat în 1988) şi apoi în SUA, unde sunteţi acum?
– Îmi place butada dumneavoastră: viaţa bate filmul! Am avut un destin sucit, dificil, mereu negăsindu-mi matca, tot zbătându-mă într-o parte sau alta. Mereu nemulţumit de mine şi de alţii. Cred c-am obosit… În Craiova noastră dragă am avut onoarea să mi se întocmească patru dosare la Securitate, însumând peste 880 de pagini: mă pozau pe străzi, îmi ascultau telefonul, îmi confiscau scrisorile trimise şi manuscrisele. Eram, deci, o persoană „importantă“! Şi în America m-am luptat cu morile de vânt… Am fost şi şomer, apoi semi-şomer timp de doi ani.
– După stabilirea în SUA, aţi revenit de multe ori în Craiova. Cum aţi regăsit oraşul la ultima vizită făcută, cum vi se par oamenii – trişti, săraci?
– Am întâlnit foşti colegi de liceu din Craiova, foşti profesori, verişori la care trag mereu – ce locuiesc pe Calea Bucureşti, alţii în Lăpuş. Într‑adevăr, mulţi se plâng că viaţa devine din ce în ce mai grea… Alţii au emigrat, ca mine… Dar şi în Vest sunt probleme cu găsirea unui loc de muncă – vă spun acest lucru deoarece am lucrat în vara anului 2010 în Franţa în cercetare, la ENSIETA, şi am întâlnit emigranţi de-ai noştri, dar şi ţigani care cerşeau chiar sub Turnul Eiffel la Paris… fără pic de ruşine.
Americanii ne consideră cetăţeni de categoria a doua
– Sunteţi singurul român în orăşelul american unde locuiţi, aşa aţi declarat. Cum vă alinaţi dorul de România? Păstraţi legătura cu Oltenia dumneavoastră natală?
– Aşa este: mă simt singur – vă mulţumesc că aţi citit cărţile şi jurnalul meu intim. Dorul de ţară îl menţinem noi, exilaţii, prin telefoane, şi mai ales prin e-mail-uri. Eu ţin legătura cu rude, prieteni, foşti colegi de liceu sau de facultate, scriitori, profesori, oameni de ştiinţă din România. Dau săptămânal telefon mamei la Bălceşti.
– Ce înseamnă România de astăzi în ochii americanilor de la locul dumneavoastră de muncă? Capitala este Bucureşti sau… Budapesta?!
– Acum, România este văzută mai bine în Occident pentru că a intrat sub sfera lor de influenţă. Dar ne consideră tot cetăţeni de categoria a doua…
– Cu ce cărţi sau evenimente ne veţi surprinde în anii care urmează?
– Voi continua seria cărţilor de structuri algebrice şi structuri neutrosofice, împreună cu profesoara indiancă Dr. W. B. Vasantha Kandasamy. De asemenea, memoriile de călătorii prin Europa, Statele Unite şi China din ultimii doi ani. Nu am un plan pe termen lung, ci creez după inspiraţie. Mai depinde şi de ce-mi cade în mână şi citesc, care apoi mă inspiră.
– Aţi vizitat vreo 40 de ţări pe toate continentele. V-am mai întrebat: când aveţi timp de toate?
– Jurnalul de călătorii îl scriu prin avioane, prin aeroporturi sau serile, la hotel. A devenit o pasiune să umblu cu carneţelul după mine şi să-mi aştern impresiile.
Teoria Absolută a Relativităţii
– Mai am o întrebare preluată din mass-media. În septembrie-octombrie 2011, presa românească a scris despre validarea parţială a ipotezei dumneavoastră din 1972, când aţi afirmat că viteza luminii poate fi depăşită. Pentru un nespecialist, despre ce este vorba?
– Se confirmă astfel şi Teoria Absolută a Relativităţii pe are am propus-o într-o carte a mea din 1982. Este vorba despre experimentele de la CERN (CERN este o prescurtare folosită pentru a desemna Laboratorul European pentru Fizica Particulelor Elementare – n.r.), în care se demonstra că neutrinii circulă mai repede decât lumina. Evident că reuşita acestui experiment internaţional m-a bucurat, confirmând atât ipoteza mea surpaluminală, cât şi Teoria mea Absolută a Relativităţii. În vreme ce Einstein postulase în anul 1905 că viteza luminii nu poate fi depăşită şi că spaţiul şi timpul sunt relative, eu am considerat opusul său, şi anume că viteza luminii poate fi depăşită, iar spaţiul şi timpul sunt absolute. În felul acesta am eliminat unele anomalii (le numesc eu) din Teoria Specială a Relativităţii (TSR), cum ar fi: dilatarea timpului, contractarea spaţiului, precum şi a paradoxurilor relativiste – chestiuni care mi s-au părut ficţiuni ştiinţifice, nu realitate… Am mers mai profund, şi am considerat parametrizarea TSR, care generează mai multe Relativităţi.
